Au devenit ştirile false despre inflaţie un instrument "legitim" de politică monetară?

De ce ar spune oficialii băncilor centrale că inflaţia este tranzitorie, când pierderea puterii de cumpărare este permanentă? Şi asta în condiţiile în care băncile centrale au nenumăraţi angajaţi care cunosc implicaţiile proceselor stohastice nestaţionare pentru modelarea economică?

Explicaţia nu poate fi decât aceea că răspândirea ştirilor false despre inflaţie a devenit un instrument "legitim" al politicilor monetare.

Şi nici nu poate fi altfel, când şi birourile oficiale de statistică îşi aduc din plin contribuţia la povestea înşelătoare construită în jurul inflaţiei, prin susţinerea impresiei că măsurarea inflaţiei se face cu exactitate.

Dovada este oferită chiar de BLS (Bureau of Labor Statistics) din SUA. Pentru luna martie 2021, BLS a raportat o rată anuală a inflaţiei de 2,6%, cea mai ridicată valoare din august 2018, după 1,7% în luna precedentă, pe fondul unei creşteri lunare de 0,7%, cea mai mare din februarie 2013 (vezi graficul 1).

Cele mai mari creşteri anuale au înregistrat preţurile energiei şi combustibililor. Astfel, preţul benzinei a crescut cu 22,5% faţă de martie 2020, iar preţul gazelor naturale cu 9,8%.

Dar reflectă aceste date "adevărata" inflaţie? Deloc, de fapt ar putea să o subestimeze, în condiţiile în care "colectarea personală a datelor a fost suspendată din 16 martie 2020", bineînţeles pe fondul pandemiei.

"Colectarea datelor din martie 2021 a fost afectată de închiderea temporară sau limitarea operaţiunilor din diferitele puncte de colectare", se mai arată în comunicatul de presă de la BLS, iar "aceşti factori au rezultat în creşterea numărului preţurilor care au fost considerate temporar indisponibile şi au fost folosite valori imputate".

Aceasta nu este decât recunoaşterea directă a faptului că o mare parte a preţurilor incluse în Indicele Preţurilor de Consum sunt, pur şi simplu, "fabricate". În aceste condiţii este pusă sub semnul întrebării şi comparabilitatea cu valorile indicelui din perioadele anterioare.

Acesta este motivul pentru care Joe Carson, fost economist-şef la Alliance Bernstein, scrie pe blogul său că "inflaţia raportată poate fi orice doreşti să fie", iar astfel "măsurarea defectuoasă a preţurilor reprezintă o problemă de credibilitate pentru factorii decizionali, în condiţiile în care lipsa preţurilor din indice transformă ţintirea inflaţiei în ceva lipsit de sens".

Mai mult, ţintirea unei rate a inflaţiei care nu reprezintă adevărata presiune a preţurilor poate conduce la amplificarea unor cicluri inflaţioniste, cu efecte deosebit de negative asupra economiei, după cum mai scrie Carson.

În ţara noastră nu se poate întâmpla aşa ceva, desigur, deoarece colectarea şi prelucrarea datelor se face după metodologia precisă de la Eurostat, după cum ne asigură oficiali de la BNR.

Din păcate, chiar şi o eventuală precizie mare în măsurarea inflaţiei este inutilă, dacă instituţia a cărei misiune este asigurarea stabilităţii preţurilor nu acţionează şi preferă să schimbe definiţia stabilităţii preţurilor.

În condiţiile în care creşterea anuală a preţurilor de consum s-a accelerat până la 3,2% în februarie 2021, de la un minim al ultimelor 43 de luni, de 2,1%, înregistrat în decembrie 2020, BNR a decis menţinerea dobânzii de politică monetară la minimul istoric de 1,25% deoarece "contextul analizat justifică menţinerea neschimbată a ratei dobânzii de politică monetară şi a ratelor dobânzilor la facilităţile permanente".

În martie 2021, creşterea anuală a inflaţiei s-a temperat până la 3,05%, de la 3,16%, pe fondul unei creşteri lunare de 0,38%. Rata lunară medie a inflaţiei din T1 2021 a fost de 0,71%, semnificativ peste media de 0,39% în aceeaşi perioadă a anului trecut.

Este acesta un context care justifică menţinerea neschimbată a dobânzii de politică monetară, având în vedere modul în care funcţionează ţintirea inflaţiei?

"O asemenea calibrare a conduitei politicii monetare vizează menţinerea stabilităţii preţurilor pe termen mediu corespunzător ţintei staţionare de inflaţie de 2,5 la sută ±1 punct procentual, într-o manieră de natură să susţină redresarea activităţii economice în contextul procesului de consolidare fiscală, şi în condiţii de protejare a stabilităţii financiare", se subliniază în minuta şedinţei de politică monetară a Consiliului de administraţie al BNR din 15 martie 2021.

După cum se observă, utilizarea noţiunilor de "stabilitatea a preţurilor" şi "ţintă staţionară de inflaţie" în aceeaşi propoziţie contribuie la ascunderea sub o imagine falsă a realităţii pierderii puterii de cumpărare într-un ritm tot mai accelerat.

O ţintă staţionară de inflaţie de 2,5% nu este echivalentă, nici pe departe, cu stabilitatea preţurilor, ci reprezintă o creştere exponenţială a Indicelui Preţurilor de Consum (IPC). În acest caz este vorba despre o dublare a preţurilor în 28 de ani, adică reducerea la jumătate a puterii de cumpărare a unităţii monetare în acelaşi interval.

O simulare simplă arată că şi o rată anuală a inflaţiei de 2% este departe de acest ideal, în condiţiile în care preţurile se dublează după circa 35 de ani.

Punctul de pornire este un indice al preţurilor cu valoarea 100 în decembrie 2020. În primul scenariu (IPC1) rata lunară a inflaţiei este de 0,165%, care va asigura o creşterea anuală a preţurilor de 2% în decembrie 2021. Urmează un an în care rata lunară este constantă la 0,3%, iar în decembrie 2022 rata anuală a inflaţiei va fi de 3,66%.

Restul perioadei de simulare, până în octombrie 2025, rata lunară a inflaţiei revine la 0,165%. După cum se observă, creşterea tranzitorie a inflaţiei a asigurat creşterea permanentă a indicelui preţurilor, care a ajuns la 111,83 de la 100 (vezi graficul 2).

În scenariul IPC2, valoarea finală a indicelui de preţ este de 110,03 în octombrie 2025, în condiţiile în care avansul lunar este de 0,165% pentru tot intervalul.

Revenirea la o stabilitate a preţurilor după un episod tranzitoriu de inflaţie presupune declinul indicelui de preţ până la valoarea sa de pornire, fenomen ilustrat în scenariul IPC3. După o creştere lunară de 0,165% în 2021 şi de 0,3% în 2022, în acest caz urmează scăderi lunare de 0,165% din ianuarie 2023 până în octombrie 2025.

O astfel de traiectorie nu va fi "ţintită" niciodată de băncile centrale, deşi urmărirea cu stricteţe a obiectului declarat nu ar trebui să fie opţională şi nici nu ar fi trebui acceptate diversele justificări pentru neîndeplinirea obiectivului.

De ce? Deoarece jaful instituţionalizat şi nevăzut reprezentat de inflaţie a rămas singura opţiune pentru a uşura povara datoriilor, mai ales pentru guverne. "Inflaţia ar putea reprezenta calea de ieşire din criza datoriilor" este chiar titlul unui editorial recent din Financial Times.

Având în vedere nivelul uriaş al datoriilor la nivel global, inclusiv în zona euro, şi inflaţia care să le "şteargă" trebuie să ajungă la dimensiuni similare şi nimeni nu pare interesat de efectele dezastruoase ale acestei "opţiuni" asupra celei mai mari părţi a populaţiei.

Suntem pregătiţi pentru reducerea pe termen nedefinit a puterii de cumpărare?