Băncile centrale, un Atlas căruia îi tremură tot mai tare genunchii

Credinţa în scriptura promovată de autorităţi şi băncile centrale este tot mai mică. Datele oficiale arată creşteri economice, dar pe fondul creşterii numărului de şomeri şi a celor care părăsesc forţa de muncă, iar consumul este departe de semnele redresării.

Ayn Rand a ilustrat în romanul său "Atlas Shrugged" o societate în care antreprenorii, capitaliştii refuză să plătească taxele tot mai mari şi dispar din societate, după ce îşi închid firmele. Ei sunt comparaţi cu Atlas, titanul condamnat să ţină cerul pe umerii săi pentru veşnicie.

Dar ce se întâmplă când acest Atlas, adevăratul creator al plusvalorii din economia reală şi al bunăstării pentru întreaga societate, refuză să mai poarte povara, în urma abuzurilor la care este supus?

Lumea se cutremură, iar băncile centrale, în nemărginita lor înfumurare, cred că pot înlocui bunăstarea prin iluzia bunăstării, o iluzie menţinută până acum prin dezlănţuirea tiparniţelor. Ele par să-şi fi asumat rolul noului Atlas, dar "titanul" autoproclamat are doar picioare de hârtie.

Noţiunea promovată neîncetat pe toate canalele media este aceea a stabilităţii şi a revenirii la normalitate.

Care este, însă, "normalitatea"? Analistul Chris Martenson a publicat recent un articol pe site-ul Institutului Mises din Statele Unite (www.mises.org), în care arată că "Fed-ul trebuie să tipărească", deoarece doreşte să restabilească "normalitatea" pentru economia americană.

Dar a fost, oare, "normal" ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii? Este suficient să privim evoluţia comparativă a creditului şi a PIB-ului din SUA în ultima jumătate de secol (vezi grafic).

De la ruperea legăturii dintre dolar şi aur, creditul total din Statele Unite s-a angajat pe o traiectorie exponenţială de creştere, lăsând cu mult în urmă PIB-ul. Cele 57,6 trilioane de dolari înregistrate la sfârşitul T2 2013 reprezintă doar creditul public şi privat din SUA, fără a lua în considerare obligaţiile de plată viitoare ale sistemului de asigurări sociale.

Chiar dacă acestea sunt ignorate, tot nu am găsit un răspuns raţional la o întrebare simplă: Cât de rapid trebuie să crească economia reală pentru a fi rambursate datoriile?

După ce scrie că datoriile nu pot să crească mai repede decât veniturile pe termen nedefinit, Chris Martenson îşi ilustrează afirmaţia cu cifre. Pornind de la creşterea cu o rată anuală de 8% a creditului în perioada 1980 - 2013 (n.a. "normalitatea"), Martenson ajunge la incredibila valoare de 573 de trilioane de dolari în următorii 30 de ani. O creştere a PIB-ului global (n.a. evaluat la 85 de trilioane de dolari în 2012) cu o rată anuală de 4% în acelaşi interval va conduce la situaţia în care datoria publică şi privată din SUA este de circa două ori mai mare decât producţia omenirii în 2043 şi de circa 11 ori mai mare decât PIB-ul Statelor Unite.

Când realitatea economică a creat o mică "depresiune" în credit la sfârşitul deceniului trecut, Federal Reserve a trecut la o "relaxare cantitativă" fără precedent. Motivul? "Dacă expansiunea creditului s-ar fi oprit, un număr uriaş de instituţii financiare şi cariere politice s-ar fi topit", după cum mai scrie Chris Martenson.

Din păcate pentru "vizionarii" din politică şi finanţe, adversarul cu care se confruntă este mult prea puternic, iar numele lui este matematica, mai precis funcţia exponenţială.

Cu toate acestea, mai există şi conducători ai băncilor centrale care par conştienţi de efectele deosebit de negative ale relaxării monetare. Unul dintre aceştia, poate singurul, este Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank.

Deşi se pare că a cedat presiunilor din cadrul Băncii Centrale Europene, el continuă, totuşi, să ne ofere viziunea sa "eretică".

"Ideea că politica monetară poate apăra stabilitatea pe multiple fronturi este atrăgătoare. Dar cedând atracţiei, vom ajunge, probabil, într-o lume şi mai puţin stabilă ca înainte", a declarat Weidmann în cadrul unei conferinţe organizate de Universitatea Harvard.

Oare ce ştie Weidmann şi nu ştiu guvernatorii băncilor centrale din ţările dezvoltate sau mai puţin dezvoltate? Mai multă istorie? Sau este vorba doar de bun simţ?

Preşedintele Bundesbank a avertizat că "această situaţie este adevărată în special pentru zona euro, unde plasarea Eurosistemului în rol de creditor de ultimă instanţă pentru guverne va răsturna delicatul echilibru instituţional".

Declaraţiile lui Weidmann completează foarte bine opiniile exprimate de Jaime Caruana, director general al BIS (n.a. Bank for International Settlements), în cadrul unei conferinţe organizate de Banca Mexicului. Caruana a precizat că "băncile centrale trebuie să poată normaliza politicile monetare fără restricţii excesive", deoarece "această formă de independenţă este crucială pentru un mandat credibil de urmărire a stabilităţii preţurilor şi a stabilităţii financiare".

Vi se pare că recomandările sale sunt urmate undeva? Desigur că nu. Băncile centrale tipăresc şi reduc dobânzile pentru a ajuta guvernele să se împrumute cât mai ieftin. Echivalentul din economia reală ar fi un comerciant "second hand" care îşi reduce preţurile aproape de limita supravieţurii, pentru că şi clienţii săi sunt tot acolo.

Jens Weidmann vine cu o recomandare mai elegantă decât a lui Caruana: "În loc ca politica monetară să valseze cu cea fiscală şi financiară, avem nevoie de ridicarea unor ziduri între bănci şi statele suverane". Elegantă, într-adevăr, dar erezie mai mare nici că se putea pentru simbioza dintre două "organisme" parazitare, ameninţate cu dispariţia prin moartea "gazdei".

Tot ce mai pot face acum băncile centrale este să continue tipărirea şi să spere că John Galt nu îşi va arăta niciodată faţa în lume.