Băncile şi garanţia de artă

O stafie bîntuie dezbaterea, puţin numeroasă, dar selectă, despre piaţa de artă. Este vorba de relaţia operei de artă cu lumea bancară, mai precis cu instrumentele propuse de bănci clienţilor lor. Încă şi mai concret, sub formă de întrebare: poate un tablou, de fapt o pictură sau un obiect de artă, în general, să devină garanţie la solicitarea unui împrumut? Cel puţin pentru această perioadă, răspunsul este unul imediat şi negativ în acelaşi timp.

Principalele argumente vin de la caracteristicile obiectului de artă sau de colecţie ca marfă. Singurele estimări cât de cât cu picioarele pe pămînt se pot referi doar la materialul din care sînt făcute. Şi nu este vorba de pînza de pe şasiu, de petecele de hîrtie pătate cu culori, nici măcar de piatra sau bronzul sculpturilor, ci de metalele preţioase, cotate la bursele internaţionale, şi nestematele sau semipreţioasele cu care sînt bătute aurul şi argintul. Nu ne rămîne decît să le topim bijuteriile şi le facem lingouri. Dacă le păstrăm în forma prelucrată artistic, s-a terminat fungicibilitatea lor, adică, spune la carte, nu mai pot fi "înlocuite cu altele de acelaşi fel, de aceeaşi cantitate şi calitate". Nimeni nu ne poate asigura că este corect să schimbi între ele două cruciuliţe de aur cu aceeaşi greutate, dar cu modele diferite. Sau să dai 20 de Popes-cu şi 30 de Ionescu pe un Grigorescu. Adică, dacă vînzarea la preţuri anticipabile sau de intrare pe piaţă a lucrărilor celor doi semi-anonimi, sute de creatori români putînd înlocui cele două "escu" generice, poate aduna 175 de mii de euro, cu cît s-a vîndut cel mai scump Grigorescu într-o licitaţie publică, întîmplător fiind şi recordul pieţei româneşti. Sau 155 de mii de euro, sau 115 de mii, ori 55 de mii, chiar de două ori, ceea ce nu mai este deja acelaşi lucru cu 175, şi nici cu 35 de mii de euro, cu cît s-a mai dat un Grigores-cu pe la noi. Pentru că, vedem aici, printre variabilele de care depinde preţul unui obiect de artă - autor, subiect, perioadă de execuţie şi perioadă de vînzare, istoric, deţinători anteriori, stare fizică, etc. - contează şi casa de licitaţie la care a fost comisă vînzarea.

Cel puţin teoretic, într-o afacere bancară, obiectul de artă nu poate fi decît gaj cu deposedare. Iei frumos tabloul sau sculptura şi o duci la bancă, aceasta luîndu-l ostatic de la debitorul proprietar de drept. Ca această gajare să fie posibilă, trebuie ca arta să se vîndă într-o veselie, să aducă sume mari şi certe, prin formule verificabile, transparente şi previzibile. Altfel spus, să fie valori sigure şi stabile, cel puţin pentru o perioadă destul de mare. Pe lîngă stabilirea preţului de operare este importantă şi lichiditatea investiţiei sau a gajării, adică transformarea lor în bani, cel puţin la nivelul investit sau împrumutat. Dacă nu garanţie, măcar subiect de împrumut bancar ar putea fi arta. Să ia românul un credit de nevoi personale, din cel doar cu buletinul, pentru a-şi cumpăra o operă de artă la care i-a rămas inima într-o galerie de antichităţi sau care urmează să apară într-o licitaţie.

Imobiliarele, în special locuinţele, sînt cele mai răspîndite garanţii bancare practicate la noi, deşi piaţa lor stă, în materie de reglementare şi transparenţă, mult mai rău decît piaţa de artă. În afacerile bancaro-imobiliare, posibilitatea ipotecării, a constituirii drept garanţie pentru împrumutul luat chiar a casei cumpărate cu acei bani, a reprezentat principalul motor care a lansat acest segment al investiţiilor pe cote nemaivăzute. Aşa ceva, însă, nu este posibil pe piaţa de artă. În plus, dacă la artă avem aceste licitaţii publice pe care le prezentăm cu acribie de ani buni şi seamănă a mecanism bursier, la imobiliare totul pluteşte în aleatoriu şi speculativ. Poate spune cineva cum se stabileşte preţul la case pe o piaţă bulimică şi constipată în acelaşi timp? Dincolo de volumul mult mai mare al afacerilor imobiliare, care sînt mai complexe decît simpla vînzare-cumpărare a unui bun, investiţia şi ipotecarea sînt practici mult mai vechi, cu ceva experienţă şi expertiză. Este drept că şi vînzările de artă şi obiecte de colecţie se practică de un sfert de mileniu, dar asta la Londra. La noi, de două decenii, şi acelea abulice. Ca să nu mai vorbim de concurenţă, acel sine qua non al pieţei adevărate, care a apărut în materie de licitaţii româneşti de artă de abia în 2005, cu Monavissa iniţială, în varianta Ghilduş.

Dacă mîine guvernul dă o lege care să permită gajarea operelor de artă, efectul practic ar fi nul. Adică nici o bancă serioasă în condiţii normale nu ar avea de ce să accepte un tablou sau sculptură ca echivalent al unei sume de bani, oricare ar fi ea. Şi, în general, evaluarea gajului are tendinţa să fie diminuată, chiar dacă preţul corect, exact, de necontestat nu poate fi stabilit. Or, tocmai aici este frumuseţea pieţei de artă, că este imprevizibilă, tumultuoasă, nevrotică, ucigătoare, mîngîietoare, o nebunie, ce mai!

Nimeni nu pleacă, în acordarea unui credit, de la convingerea că debitorul nu va putea returna împrumutul, plus dobînzi şi alte cheltuieli. Altfel nu mai dă banii, pentru că oricâte garanţii şi-ar lua şi oricât de perfecţionate ar fi ele, inclusiv prin asigurări la firme specializate, nu este niciun confort în a executa un debitor intrat în insolvenţă. Chiar declararea insolvenţei este cel puţin complicată şi jenantă şi urmează recuperarea, forţată, a debitului. Bătăi de cap, pierdere de timp, ba nici banii nu ies toţi sau nu la nivelul calculat al cîştigului. Astfel că o bancă serioasă preferă să negocieze reamenajarea creditului cu plătitorul, care nu trebuie pus la zid. Spre deosebire de domeniul garanţiilor bancare, unde preţul trebuie doar să crească sau măcar să rămînă constant, în investiţii este acceptată şi creşterea, dar şi des-creşterea preţului. Chiar dacă în prezent se acreditează ideea că preţul obiectului de artă doar creşte, şi creşte mai mult decît alte investiţii, se pot da numeroase exemple de autori sau chiar piese care au scăzut destul de mult chiar pe pieţele publice ale licitaţiilor. Ca să nu mai vorbim de acea sentinţă care blochează orice discuţie despre func-ţionarea comerţului de artă ca o piaţă la termen: neadjudecat!

Nu poate fi garanţie bancară, ar putea fi o investiţie eficientă, dar arta sigur are valoare de întrebuinţare. Băncile nu vibrează la stimulii estetici cînd e vorba de bani, dar pot folosi obiectul de artă ca... obiect de artă. Din păcate, o plimbare prin birouri de bancă ne va şoca cu un nivel foarte slab al artei ambientale expuse. Desigur, nu generalizăm, dar parcă ne-am fi aşteptat la altceva. Nu este cazul. Încheiem discuţia despre posibilitatea de a face din artă o garanţie bancară cu amintirea faptului că aşa ceva s-a întîmplat la noi. Pe la începutul tranziţiei, cînd nu vedeai banca de căpuşe, se putea gaja orice. Astfel că, dacă nu au dat faliment de mult, şi le plătim noi odată cu preţul benzinei, băncile mai au prin depozite tot felul de bolovani pe care i-au acceptat drept garanţie bancară pe post de sculpturi de Brâncuşi.