Bani publici pentru oameni leneşi

De ceva timp se vorbeşte şi se scrie despre expunerile iscătoa­re de scandal la New York, undeva prin Germania sau chiar la noi, în Bucureşti. E multă pasiune aici şi atîta energie de zici că asişti la o bătaie în noroi, dar, din păcate, nu am auzit argumente serioase de nici o parte, iar aspectele importante trec neobservate. În cel mai bun caz participanţii la trînta neapărat mediatizată au intenţii din afara artei, cu bătaie politică, de funcţii, interese sau simple plăceri exhibiţioniste.

Întîi a intrat în scenă poneiul roz. La New York, într-o vitrină, o jucărie ieftină sub formă de ponei îşi arăta fesele la trecători, cu un os între ele şi o svastică pe partea dreaptă. În rest, pe pereţii galeriei cît se poate de clasice şi cu aer tradiţionalist-select mîzgăleli ca pe pereţii mahalalelor, cu origini în toaletele publice, ridicate la nivel de street art. Deja avem cel puţin trei probleme aici: înghesuirea într-o galerie cît se poate de obişnuită a unor "creaţii" care se declară programatic a fi de "stradă" şi nu respiră decît pe spaţii mari, informale şi neapărat exterioare, focalizarea atenţiei pe un exponat care iese din tematică şi deturnează atenţia chiar şi de la scopul sau tema oficială a expoziţiei şi organizarea aces­tei însăilări cu scopuri reprezentative şi din bani publici. Atîta lumină aruncată pe animăluţ lasă în umbră celelalte exponate, grafitti sau adevărate picturi murale care ar putea genera ceva interes. Privind fotografiile de pe site-ul organizatorilor se pot vedea încercările timide, de provincie trans­oceanică, ale unor mimi ai trecutului american, care promit o bună stăpînire a tehnicilor artistice dar nu cred nici măcar în drumul pe care au apucat-o. În tot ce se întîmplă este ceva care îi opreşte dintr-o des­făşurare promisă ca fiind revoluţionară dar care devine prea repede un continuu abandon. Deşi am fost convins că titlul expoziţiei, "Libertate pentru un popor leneş" este încă o jignire la adresa românilor care au tras din greu pentru acest deziderat, ba, unii, tineri şi ei, au murit ca să îşi ducă alţii umorile "emo" în America, am înţeles că acest titlu se poate citi şi "Libertate pentru oameni leneşi" şi se referă strict la expozanţi. Nu am văzut nici urmă de artă în expoziţia de la New York, nici inteligenţă, nici revoltă şi nici revoluţie, ci doar falsuri din plin, pretenţii nesusţinute, frustrări nejustificate.

Nu a dispărut bine jucăria roz din vitrina de la New York că se vorbea din nou de ICR şi selecţii eronate. De această dată în Europa, ici-colea, în Germania, irumpînd în scenă artiştii profesionişti, Alexandru Rădvan şi Sorin Tara. Primul este cadru didactic universitar la Bucureşti, un talent promiţător care se mişcă abil în jungla contemporană, iar al doilea este un desenator mediocru, cu posibilităţi mult mai mici decît intenţiile, situaţie care îl împinge direct în protestul cu orice preţ. Amîndoi expun în Germania în cadrul "Zilelor culturii române" dintr-o regiune a acestei ţări, dar ce arată ei acolo vine din cele mai adînci straturi ale patologicului, este greu de acceptat pentru orice fiinţă umană şi este străin de orice idee de reprezentare a României sau a locuitorilor ei. În momentul în care trimitem să ne reprezinte spiritualitatea o serie de demenţe grafice ne va fi foarte greu să convingem privitorii că nu sîntem psihopaţi cu toţii, că nu umblăm cu canistra cu benzină în mînă în căutarea sexului oral cu orice preţ şi că nu sîntem cu toţii născuţi din viol. Pentru că asta arătăm sub penelul profesorului Alexandru Rădvan în Germania şi nimeni nu mă poate convinge că expoziţia sa are vreo legătură cu vreo sferă a vieţii intelectuale sau culturale, că mă reprezintă şi merită ca o parte din taxele şi impozitele plătite de noi toţi să fie virate în aceste manifestări.

De fapt în cheltuirea banului public şi prezenţa în poziţii de reprezentare a acestor bravade de doi bani rezidă toată problema. Este multă libertate, şi în România chiar mai multă decît în alte părţi, şi chiar artiştii leneşi, fără talent şi incapabili de gîndire trebuie să încerce să iasă cumva în evidenţă, inevitabil prin soluţii de doi bani, scatologie şi patologice. În timp ce în Germania organizatorii au interzis accesul în expoziţia lui Rădvan şi Tara, la Bucureşti, harta ţării care decupează un organ feminin de cea mai ordinară extracţie pornografică te întîmpină la intrarea în galeria cu expoziţia lui Benedek Levente. Poţi face orice pe timpul şi banii tăi, chiar să susţii că sîntem cu toţii idioţi şi nu înţelegem arta, că svastica verticală hitleristă de pe crupa căluţului este, de fapt, svastica hindusă şi conţine un mesaj de o mare însemnătate pentru omenire, ce nici Buddha nu l-a gîndit, că un cadru didactic universitar este un protestatar împotriva sistemului, că redarea stîngace, cu pretenţii pop art, a pozelor din revistele pornografice sau sado-maso, fără alte pretenţii, ar fi un semn de mare artă, inteligenţă şi profunzime, de protest care va schimba lumea şi societatea, toate acestea sînt posibile, s-au mai făcut, cele adevărate au rămas în istoria artei, restul în cea a penibilului, dar memoria, opinia şi mai ales conturile publice nu au fost afectate.

Din fericire, avem încă artă adevărată, profundă, care transmite sentimente şi idei fără prea multă gălăgie mediatică, artă realizată de tineri cu bun-simţ şi mult talent, calităţi care, din păcate, îi fac nepotriviţi pentru actuala selecţie oficială. Priveam recent o mică expunere a tînărului pictor Laurenţiu Midvichi şi mă încînta forţa artistică şi sinceritatea cu care şi el se apleacă asupra corpului uman. Personajele sale feminine sînt mai goale decît expunerea nemţească a "profes­orului" Rădvan, ba chiar cu semne de maternitate, dar nu au nici cea mai mică umbră de obscenitate sau vulgaritate. Din culoare şi lumină modelează aceste nuduri cu o intensitate care îl pune în pragul sculpturalului, prag pe care l-a şi trecut cu o statuetă de bronz, în perfectă unitate stilistică, desigur, cu picturile sale. La nici 30 de ani, Laurenţiu Midvichi este un pictor sensibil şi foarte puternic prin talentul şi sinceritatea sensibilităţii sale, revoluţiile sale sînt pe pînză, şi dovezile sale sînt evidente şi publice. Şi mai ales nu este leneş, merge pe calea artei pentru care a optat şi ştie că este un drum greu, dar frumos, vecin cu astrele şi cu omul normal, frumos, chiar dacă este cetăţean român.