Bill of Attainder

Titlul sună ciudat, ştiu. Am tradus expresia Bill of Attainder drept "condamnare legislativă" în ediţia Constituţiei americane pe care am publicat-o în 2010, însă acum am să îl folosesc netradus, din considerente care vor fi evidente. Să începem cu o mică istorie. O istorie a instituţiei Parlamentului.

Auzim adesea clişee cum ar fi "Parlamentul, esenţa democraţiei". Istoric vorbind, lucrurile stau foarte diferit. La originile sale, Parlamentul era o instituţie aristocratică, medievală. Dacă în acele timpuri membrii unui Parlament ar fi fost informaţi că instituţia lor va fi considerată, de unii, drept cheia de boltă a unei "democraţii" şi "organ reprezentativ suprem" al Poporului, respectivii ar fi rămas fără grai. Iar când şi l-ar fi recăpătat, nefericitul care ar fi proferat asemenea enormităţi (în contextul timpurilor acelea) ar fi fost într-un mare pericol.

Asta pentru că Parlamentul avea mai degrabă funcţii judiciare decât legislative. Să ne amintim că discutăm despre o perioadă în care legile erau rareori considerate ca o expresie a voinţei unui grup de oameni. Exista dreptul comun (common law), însă acesta, prin definiţie, nu are nevoie de Parlament. Mai existau curţile de judecată "în echitate" (Equity), care nici acestea nu se sprijineau pe decizii ale Parlamentului. Până la Reformă, cel puţin, exista şi dreptul canonic, de asemenea în afara sferei de acţiune a Parlamentului.

Parlamentul avea pe atunci două funcţii principale, diferite de aceea legislativă. Avea, pe de-o parte, rolul de a formula sfaturi şi de a exprima consimţământul (un fel de Sfatul Ţării, dacă doriţi). Pe de alta, avea rolul de a funcţiona drept instanţă judiciară. Camera Lorzilor (sau un comitet al acestei Camere) şi-a păstrat de alt­fel până de curând această funcţie. În Franţa, Montesquieu a fost president á mortier, deci judecător, al Parlamentului din Bordeaux. Ironic, doctrina separaţiei puterilor, la care Montesquieu a contribuit atât de mult, a făcut ca Parlamentele să se limiteze la un rol legislativ, în vreme ce atribuţiile judiciare au rămas în competenţa tribunalelor.

Separaţia aceasta s-a petrecut, în linii mari, în secolul al XIX-lea. Iată de ce textul Constituţiilor moderne nu ne lămureşte cu privire la o ches­tiune esenţială, chiar şi pentru zilele noastre. Pentru a înţelege ceva des­pre arhitectura democraţiilor res­pectabile, trebuie aşadar să ne întoarcem în timp la o Constituţie mai veche, cum este aceea a Statelor Unite.

Acolo descoperim o interdicţie care astăzi pare ciudată. Congresul, scrie în textul articolului 1.9, nu are voie să adopte nici un Bill of Attainder. Dar ce este Bill of Attainder? Este un tip de act pe care Parlamentul britanic, sub autoritatea căruia fuseseră coloniile americane, avea dreptul să îl adopte. Nu pentru mult timp: ultimul asemenea act a fost adoptat în 1798, în Marea Britanie. Este vorba despre un act legislativ prin care e condamnată o persoană direct în Parlament, de regulă pentru înaltă trădare.

Ce au observat revoluţionarii americani? Că acest tip de "legi", prin care un om anume este condamnat în Parlament, deschid calea des­potis­mului. Şi de aceea au codificat în Constituţia lor interdicţia absolută de a adopta asemenea hotărâri în Parlament (Congres, în acest caz anume).

De aici o morală, care poate că nu este evidentă pentru unii dintre contemporanii noştri, obişnuiţi să citeas­că o Constituţie "în dungă".

Un stat democratic este un stat bazat pe legi. Iar legile sunt expresii de voinţă generale. Prin definiţie, ele nu pot ţinti un om anume. Când începem să facem legi luând în vizor pe cineva anume, calea este deschisă spre arbitrar şi spre opresiune.

Observăm diferenţa dintre democraţiile de faţadă şi acelea consolidate. În pseudo-democraţii, politicienii folosesc legile şi hotărârile Parlamentului ca pe o măciucă, pentru a-şi hăitui adversarii politici. În democraţiile adevărate, dimpotrivă: legea e formulată la modul general şi e obligatorie pentru toţi.

Iată un exemplu de abuz de legiferare "cu dedicaţie". În noiembrie 1923, Parlamentul italian a adoptat Legea Acerbo, o lege electorală pe gustul partidului fascist al lui Mussolini. Ideea era ca acest partid, împreună cu aliaţii săi, să primească un "bonus" electoral ce le-ar fi permis să zdrobească Opoziţia.

Derapajele acestea, prin care Parlamentul legiferează "cu andrisantul cunoscut", sunt comune în regimurile fasciste şi comuniste. Iată un exemplu din România. Marea Adunare Naţională, cum se numea Parlamentul în regimul comunist, adoptă la 9 Decembrie 1950 o Lege... "pentru apărarea păcii". Pare o glumă, dar lucrurile erau serioase. Răspândirea de "ştiri tendenţioase... în favoarea dezlănţuirii unui noi război" era astfel pedepsită cu 5-25 de ani de muncă silnică şi confiscarea averii. O lege făcută, evident, să închidă gura celor ce spuneau că îi mai aş­teaptă pe americani. Şi să le ia averile. În fond, dedesubtul faţadei de legalitate, asta i-a interesat întotdeauna: să pună mâna pe bani.