Bye, bye, Pogany!

O veste cum că ar fi fost vîndută, ne-o readuce în atenţie pe Domnişoara Pogany. Mai exact varianta în bronz şlefuit, realizată de Brâncuşi în 1914, una dintre trei lucrări identice, ajunsă în posesia sculptorilor Stork, donată statului şi apoi recuperată, într-un mod absolut dubios, de urmaşii acestora, fraţii Botez. Ei au primit-o în 2000, cu mare tam-tam, ca să vadă lumea ce cinstiţi erau cederiştii ţărănişti şi miniştrii lor, cît de dedicaţi erau ei dreptului la proprietate. De fapt, acum, de cînd parazitul Remeş-Mureşan a pătruns în caşcavalul guvernării, am înţeles mai bine filozofia caltaboşului, promovată în acea perioadă, cu picioarele adînc înfipte în speranţele noas-tre de completare a revoluţiei politice din 1989, cu partea ei morală. Ministrul culturii de atunci, încă un exemplu cras de indiferenţă la arta plastică, probată profund de toţi ocupanţii acestui post, s-a grăbit să pună o capodoperă universală în braţele unor aventurieri, fără ca statul pe care îl reprezenta, şi în care sîntem obligaţi să trăim, că nu ne mai primeşte nimeni, să-şi apere ferm şi cu inteligenţă drepturile. Cum s-au văzut cu "obiectul" în braţe, fraţii au şi scos-o la "produs" pe Domnişoară, au oferit-o unei celebre case de licitaţii, apoi au căzut tot mai jos, au promis-o unui norvegian căruia i-au dat "ţeapă", de fapt era mai mult "plasă", că nu le dăduse nimic din cele 18 milioane de dolari promise. Acum se aude că ar fi fost vîndută cu vreo 20 de milioane de dolari unei cutii poştale din Belize. Valuta şi pasiunea americanilor pentru Brâncuşi ne dau asigurări că nu o s-o mai vedem curînd, că ni s-a spus deja "bye, bye, Pogany!", umplîndu-ne de igreci.

Deşi în ţară s-au dovedit total neputincioşi, habar n-avînd că fraţii au scos-o la plimbare, peste hotare, agenţii noştri au dat asigurări că ştiu unde este şi cum se simte. Dacă aşa era, înseamnă că recenta veste privind vînzarea ei prin cores-pondenţă provine din această zonă şi, din păcate, este o ştire cu o mare cifră octanică de adevăr. Dacă cei care se lăudau că au situaţia sub control nu o aveau, aşa cum au dovedit-o mereu, deci nu ştiau nimic de sculptură, este posibil ca ei să fi aflat de abia acum, tîrziu, post factum. Oricum am da-o, un lucru este cert: Margit a noastră e pierdută. A lăsat în urmă tot felul de dosare, casa londoneză de licitaţii, care a înţeles că are în faţă cea mai scumpă sculptură din lume, a trebuit să-şi scuipe în sîn cînd a auzit de unde provine, şi urmaşii celor care şi-au umplut corăbiile cu pietrele Acropolei au decis cu hotărîre să se ţină departe de dubioşenii din astea estice. În Norvegia i se reproşează în instanţă tot felul de chestii iar în România litigiul nu s-a încheiat. Cu ocazia etalării în public a rufelor murdare aflăm tot felul de lucruri înfiorătoare. Unul ar fi că statul român a pierdut procesul cu fraţii Botez pentru că nu a timbrat cores-punzător cererea. Şi cu un "Cap de bour" de ar fi trebuit să timbreze hîrtia respectivă şi tot nu ar fi avut vreo scuză. Cei implicaţi în pierderea de o asemenea factură penibilă a uneia dintre celei mai scumpe sculpturi din lume pot fi încadraţi la trădare de ţară, fără menajamente. Cu atît mai mult cu cît, aflăm acum, fraţii Botez nu s-au prevalat de dreptul sfînt la proprietate, fîlfîit de ţărănişti în anii "90, ci au cumpărat pur şi simplu lucrarea, de fapt dreptul ipotetic asupra ei, de la unchiul lor, un oarecare Romeo Stork Kunzer, în 1992. Uimirea ne cuprinde, cum o fi dovedit acesta că este proprietarul sculpturii donată statului de proprietara sa de drept, acum 60 de ani. Nu există semne că ar exista vreo prevedere testamentară prin care Cecilia Stork îi lasă lui Romeo sculptura, pentru că artista nu se mai considera proprietara ei, avînd un acord de donaţie cu statul român. În atare mod de gîndire şi faptă, nu există nicio îndoială că jus-tiţia română ar fi retrocedat fără să clipească turnul Eiffel oricărui cetăţean omonim de oriunde din lume care ar fi făcut o astfel de cerere, cu creionul, pe o foaie de caiet.

Din păcate, noi, românii, cei verzi, nu mailaţii, am excelat în a ne bate joc de genialul sculptor compatriot al nostru, de memoria sa şi de ce ne-a lăsat el, doar pentru că ne permitem să trăim sub cerul sub care el s-a născut. Simpla înşiruire ar fi lungă, începînd cu nefinalizarea unor comenzi pentru care venea de la Paris, continuînd cu tragerea cu tractorul, tanc după unii, de Coloana infinitului, avalanşa de falsuri penibile atribuite grosolan lui Brâncuşi şi cu retro-donarea puţinelor sale opere aflate încă în România. În timp ce n-are linişte nici în mormînt, fiind înghesuit de moştenitorii care au înţeles să se bage peste el cu soacră cu tot, urmaşul lor şi moştenitor atotcuprinzător îşi trimite omul prin toa-tă ţara să scoată pozele lucrărilor lui Brâncuşi din mintea şi istoria noastră, în speranţa unui cent canadian în plus, stors din legatul singuraticului hobiţean. Cea mai scumpă sculptură din lume, vîndută la o licitaţie foarte publică, este o operă de Brâncuşi, "Oiseau dans l"espace", cum îi spun americanii. Acum doi ani şi jumătatea, la Christie"s-ul new yorkez sculptura emblematică a americanilor s-a vîndut cu 27,4 milioane de dolari, plecînd de la o estimare de 8-12 milioane. Ea detrona o altă lucrare de Brâncuşi, "Danaide", care pusese ştacheta în 2002 la 18,1 milioane de dolari. Ar mai fi multe exemple de lucrări de Brâncuşi - bronzuri şlefuite cu atenţie sau piatră cioplită direct, probe şi ghipsuri sau desene schiţate - care au realizat preţuri mari, dar dacă nu aveţi colecţia ziarului, cu abordările anterioare, sigur vom mai avea ocazia să dăm referinţe şi veşti despre Brâncuşi.

Cu certitudine, nu numai creaţia, dar şi posesia de artă are viaţă grea în România. Nu avem reglementări care să sprijine creaţia, să garanteze autenticitatea operelor de artă, nu avem poliţişti specializaţi în astfel de cazuri iar o speţă juridică din domeniul artelor plastice se poate duce în orice direcţie şi poate lua forme explicabile doar prin îmbinarea nepriceperii cu reaua intenţie, pseudonim de scenă al corupţiei. România se află acum în stadiul declarării sculpturii drept bun de tezaur, pentru a putea spune că exportul său este ilegal. Cine a împiedicat autorităţile să o declare pînă acum ca făcînd parte din tezaur şi să oprească orice pretenţie absurdă sau tentativă de scoatere din ţară, numai zaţul de cafea cu care sînt oficialii noştri lipiţi de scaun poate spune. Inerţie, incompetenţă, indolenţă.

Acum trebuie să recunoaştem că scandalul retrocedării Domnişoarei Pogany nu este singular, multe donaţii făcute pe vremea comuniştilor, în condiţii imposibil de probat, au fost anulate cu o incredibilă uşurinţă iar moştenitorii au fost creaţi peste noaptea ce a premers golirii muzeelor. Nore nedorite, vecini cu poştaşul colecţionarului sau posesori ai vreunui manuscris al acestuia au venit cu jus-tiţia în proţap şi au plecat cu opere inestimabile. Colecţii valoroase prin istoria lor şi personalitatea celui care a pus împreună acele capodopere au dispărut în mîinile unor ageamii abili, fiind risipite sau în curs de a cunoaşte această evoluţie. Un caz elocvent este dreptatea dată moştenitorului unui celebru "colecţionar", intelectualul rasat şi fin cunoscător care ne-a condus de era să ne termine pînă în 1989. Crescut în mediul select din Scorniceşti, acesta a insuflat copiilor săi o dorinţă de a-şi depăşi condiţia de slujbaş şi a-şi trage colecţii de artă cu salariile pe următorii 1000 de ani, pe care, în mod normal, le-au primit.

De fapt, tragic este faptul că nu numai lumea valorilor artei plastice a avut de suferit în urma soluţionării de această manieră a cazurilor, ci şi retrocedările din mai toate sferele, mai ales cele imobiliare. Şi nici cu moralul şi soţia sa morala nu stăm mai bine. Aţi auzit de vreun proces în cazul celor pe care i-am văzut la televizor cînd se ungeau cu ţuică, caltaboşi şi plicuri enigmatice şi se anesteziau cu promisiuni de licitaţii mînărite de la cel mai înalt nivel? Timpul trece şi, în curînd, caltaboşul, la pachet cu ţuica, nu numai că nu vor mai fi interzise, vor fi chiar obligatorii. Şi vom vedea instanţele noastre cum vor decide că respectivul produs de porcărie şi cu clondirele aferente să fie retrocedate prin ducere cu maşina pînă la uşa petentului, cum se face dintotdeauna la Ministerul Agriculturii.