Cât de goală şi lipsită de valoare este puterea băncilor centrale?

Linia oficială a inflaţiei tranzitorii a căzut şi la Federal Reserve, odată cu declaraţia recentă a preşedintelui Jerome Powell în faţa comisiei bancare din Senatul american. Prin această declaraţie, conducătorul celei mai importante bănci centrale din lume recunoaşte indirect că au existat erori majore de politică monetară în ultima perioadă.

Oficialii BCE încă se mai agaţă cu disperare de povestea inflaţiei tranzitorii, iar în acest fel riscă să-şi piardă complet şi bruma de credibilitate rămasă, care pare să mai existe oricum doar la nivel guvernamental în ţările din zona euro.

Cum au ajuns bancherii centrali în această fundătură? Una dintre explicaţii, poate cea mai plauzibilă, a fost oferită în 1974. "Recunoaşterea limitelor cunoaşterii trebuie să-i înveţe pe cei care studiază societatea o lecţie în umilinţă, care ar trebui să-i împiedice să devină complici în dorinţa fatală a oamenilor de a controla societatea - o dorinţă care nu îi transformă doar în tirani pentru ceilalţi, ci îi poate transforma în distrugători ai civilizaţiei", spunea atunci Friedrich August von Hayek în discursul de acceptare a Premiului Băncii Naţionale a Suediei în memoria lui Alfred Nobel.

Efectele ignorării acestui avertisment sunt acum mai grave ca niciodată, mai ales în ceea ce priveşte politicile băncilor centrale de combatere a inflaţiei.

Dar cum poţi lupta contra inflaţiei dacă nu înţelegi natura fenomenului şi preferi să arunci vina pe tot felul de cauze exogene?

De la înţelegerea defectuoasă a fenomenului inflaţionist la nivelul băncilor centrale a pornit şi un editorial recent de la Bloomberg semnat de profesorul Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei.

În opinia sa, acestea utilizează "teoria inflaţiei King Canute". Referinţa la regele Knut cel Mare, care a avut un rol important în istoria Angliei, porneşte de la legenda în care acesta a ordonat mării, după ce şi-a pus tronul pe ţărm, să nu mai crească în timpul fluxului. Bineînţeles că marea nu a "ascultat".

Interpretarea legendei cel mai des amintită consideră ordinul dat mării drept o dovadă a trufiei şi a credinţei în puterea sa nemăsurată, însă există cronici în care concluzia este complet diferită.

"Să ştie toţi oamenii cât de goală şi lipsită de valoare este puterea regilor", ar fi proclamat regele în timp ce se retrăgea din faţa mării care avansa, conform cronicilor scrise de Henry of Huntingdon, un istoric din secolul al XII-lea.

După cum scrie profesorul King, băncile centrale au utilizat "ghidarea în avans" în ultimii ani şi au încercat astfel să convingă pieţele şi consumatorii că inflaţia se va menţine aproape de zero în viitorul neprecizat. Din păcate, acest instrument de politică monetară se bazează puternic "pe ipoteza că aşteptările inflaţioniste determină inflaţia, în timp ce băncile centrale determină aşteptările inflaţioniste". Concluzia acestui raţionament este că "inflaţia pe termen lung este determinată de ţinta oficială de inflaţie".

În sprijinul afirmaţiilor sale Mervyn King aminteşte de primele şedinţe la care a participat în calitate de membru al Comitetului de Politică Monetară al Băncii Angliei. Acolo erau analizate prognoze de inflaţie care prezentau o caracteristică specială: indiferent de traiectoriile inflaţioniste simulate, inflaţia revenea mereu la ţintă.

Fenomenul este explicat de fostul guvernator al Băncii Angliei prin faptul că, în modele de prognoză a inflaţiei, singurul factor determinant al inflaţiei pe termen mediu era ţinta oficială de inflaţie. "Aceasta este teoria King Canute a inflaţiei", subliniază profesorul King.

Se pare că aceeaşi "teorie" este urmată şi în cadrul Băncii Naţionale a României, după cum o arată chiar prognozele oficiale din ultimele rapoarte trimestriale asupra inflaţiei (vezi graficul).

O astfel de "precizie" nu este specifică doar instituţiei monetare a statului român şi nici acestei perioade. John Kenneth Galbraith spunea odată că "singurul rol al prognozelor economice este de a face astrologia să pară respectabilă". Verdictul său încă nu a fost invalidat de trecerea timpului, bazele de date tot mai mari şi creşterea accelerată a puterii de calcul.

De fapt, după cum arată prognozele de inflaţie ale BNR şi ale celorlalte bănci centrale , care ar trebui să ocupe o poziţie importantă în deciziile de politică monetară, astrologii, chiar şi cei începători, ar trebui să se simtă profund jigniţi de comparaţia fostului profesor de la Harvard.

În articolul său, profesorul King a mai afirmat că o teorie satisfăcătoare a inflaţiei nu poate lua forma "inflaţia va fi scăzută deoarece noi spunem că aşa va fi", ci "trebuie să explice modul în care schimbările masei monetare - fie directe prin intermediul relaxării cantitative, fie indirecte prin intermediul dobânzii - afectează economia", mai ales într-o "lume a incertitudinii radicale, unde nimeni nu ştie adevărata dinamică a economiei, iar aşteptările sunt prea fragile pentru a ancora inflaţia".

Fostul guvernator al Băncii Angliei vine apoi cu o declaraţie care reprezintă, pur şi simplu, o erezie pentru "ortodoxia" din băncile centrale de astăzi: "Ideea veche, conform căreia inflaţia arată că există prea mulţi bani care aleargă după prea puţine bunuri, este mai plauzibilă decât ideea că inflaţia este determinată doar de aşteptări".

"Banii au dispărut din modelele inflaţiei", a mai precizat profesorul King în cadrul prelegerii anuale organizate de Institute of International Monetary Research, pe baza căreia a structurat articolul de la Bloomberg, iar apoi a întrebat, retoric probabil, dacă "politica monetară nu şi-a pierdut ancora intelectuală".

Problema nu este doar lipsa ancorei intelectuale, ci şi conducerea politicii monetare pe baza unor modele de prognoză care funcţionează doar când nu se întâmplă nimic, după cum a mai declarat fostul guvernator al Băncii Angliei în cadrul conferinţei de la IIMR, în condiţiile în care acestea reprezintă doar extrapolări ale trecutului. Din acest motiv "modelele convenţionale au eşuat în prognozarea şi explicarea crizei financiare globale, deoarece lumea este nestaţionară".

În opinia lui Mervyn King, politica monetară poate fi îmbunătăţită doar dacă sunt eliminate definitiv patru elemente fundamentale aflate acum în "portofoliile" ideologice şi de instrumente neconvenţionale ale băncilor centrale: ghidarea în avans, ţintirea flexibilă a inflaţiei, pretenţia că banii nu au nimic de a face cu inflaţia şi credinţa că stimularea monetară este răspunsul adecvat pentru toate problemele economice.

"Bunul simţ sugerează că prea mulţi bani care aleargă după prea puţine bunuri va avea ca rezultat inflaţia", a precizat din nou profesorul King la finalul editorialului de la Bloomberg, iar apoi a revenit la pilda Regelui Knut cel Mare, care a ţinut să arate curtenilor că "nu este omnipotent şi nu poate lupta împotriva forţelor naturii doar prin cuvinte", pentru a sublinia că "băncile centrale ar face bine să arate aceeaşi umilinţă".

Încă nu este prea târziu să întrebăm, tot într-o parafrază după Knut cel Mare, cât de goală şi lipsită de valoare este puterea băncilor centrale. Bineînţeles că este vorba despre puterea de a construi, de a influenţa pozitiv evoluţia economiei, dar fără a "stimula" acumularea unor dezechilibre care nu mai pot fi soluţionate "paşnic".

Pe de altă parte, puterea de a distruge a băncilor centrale este incontestabilă, iar aceasta este amplificată de incapacitatea patologică a bancherilor centrali de a-şi recunoaşte limitele sau de a-şi asuma orice fel de responsabilitate.