Ce culoare are criza ta?

Depinde unde mă aflu, pe mapamond! Cam tot atît, dacă nu mai mult încă, depinde de resursele de care dis­pun (mărime/structură), de mecanis­mele care îmi sunt accesibile pentru a re­înnoi aceste resurse (sau a dobîndi altele) pentru a-mi duce traiul la un anume standard de consum şi confort. Acest lucru este valabil atît pentru indivizi, luaţi separat, cît şi pentru societăţi, în ansamblu. Variabilele din această propoziţie condiţională sunt suficient de multe pentru a justifica, fără dificultăţi, concluzia că singularul crizei nu este legitim, dacă vrei să spui ceva cu miez despre fenomenul în cauză.

Criza nu este, la origini, de un singur fel. Singularul mai mult ascunde decît dezvăluie natura problemelor. Criza financiară nu a putut fi separată de cea economică, cea economică de consecinţele sociale, iar în curînd cea socială de cea politică, poate chiar mai profund, de criza modelelor de funcţionare societală ale civilizaţiei pe care am articulat-o.

Pe de altă parte, percepţiile şi modul în care sunt resimţite dimensiunile, culorile şi consecinţele crizelor nu sunt deloc aceleaşi, să spunem în America, cu cele din China. Chiar dacă nenumăratele interdependenţe justifică ideea că o parte dintre aspecte se reproduc pe ambele maluri ale Pacificului. Nimeni, în afară de americani, însă, nu are o percepţie suficient de precisă şi acută cu privire la ceea ce înseamnă, acum, prăbuşirea gigantului GM. În ciuda faptului că este o societate ale cărei fundaţii stau pe apa mereu curgătoare a schimbării, în ciuda faptului că a încorporat la nivel cultural, cel mai profund, ideea schimbării ca o condiţie necesară şi favorabilă a realizării destinelor individuale şi colective, de un an şi jumătate, America se confruntă cu schimbări care seamănă mai degrabă cu un şir neîntrerupt de cutremure de gradul 8 pe scara Richter şi prea puţin cu blînda şi comoda schimbare a anotimpurilor, ori a epocilor culturale.

Reacţiile restului lumii la ceea ce se întîmplă în epicentrul crizelor sunt încă şi mai deconcertante. Majoritatea tinţesc tăierea punţilor şi blocarea transferului consecinţelor de la centru, către periferie. Globalizarea s-a transformat, aprope instantaneu, într-o acerbă competiţie pentru deglobalizare. Cade GM în America? Prima grijă a Germaniei, urmînd modelul francez, este să-şi salveze fabricile de automobile de pe teritoriul propriu, dar nu înainte de-a pune 3 miliarde de euro la bătaie, pentru a opera decuplarea faţă de gigantul mamă, care tocmai a depus actele de faliment! Cade valoarea dolarului, la el acasă? China, care este cel mai mare deţinător de rezerve, în dolari, se străduie din răsputeri să-l menţină pe linia de plutire, pentru a nu încasa consecinţele devalorizării. Drept urmare, investeşte aproape un triliard de dolari în orice vede cu ochii, din Africa pînă în America Latină, adică în periferie.

Cu cît te depărtezi de epicentrul crizelor, cu atît mai bizare, mai decuplate, sunt percepţiile şi reacţiile la ceea ce am putea numi "Fructele din pomul otrăvit al crizelor". Luaţi, bunăoară, România şi o să aveţi o imagine cît se poate convingătoare şi de precisă.

Dincolo de cîteva rînduri, printre ştirile rubricilor economice, prăbuşirea GM nu contează în România nici cît trunchiul de copac doborît de furtună în mijlocul drumului! Nici pentru cetăţeanul de rînd, nici pentru cei care, se presupune, se îndeletnicesc cu treburile guvernării. Cam tot atît cît a contat şi prăbuşirea marilor bănci, ori a burselor din lume acum un an. Periferizarea economiei şi a societăţii româneşti, poate fi înfăţişată astăzi ca un atu. Nu pentru trecerea cu bine a crizei, cum spun din neştiinţă sau din prostie unii, ci pentru că ne creează privilegiul de a nu suferi cea mai mare parte a consecinţelor directe ale crizelor, generate de uriaşul cutremur din centrul sistemului internaţional. Avem, în schimb, şi asta nu o spune nimeni, o uriaşă "salată" de crize specifice societeţii româneşti, majoritatea agravate de impactul, fie şi indirect, întîrziat, al marilor crize globale. În timp ce societăţile din centrul sistemului economic şi politic internaţional se ocupă de salvarea, prin restructurare, a marilor domenii de activităţi industriale, cu cheltuieli ale statului fără precedent în istoria economiilor moderne, România nu are nicio criză industrială, pentru că aceste activităţi abia mai contează în structura produsului intern brut. Singurul domeniu de activităţi economice aflat în criză, la noi, este cel parazitar, al speculaţiilor imobiliare. Este şi motivul pentru care Guvernul a dat buzna să iasă cu ceva resurse în calea celor loviţi atît de "nedrept" în afacerile lor speculative şi a inventat aşa zisul program "prima casă". În timp ce responsabilii guvernărilor din ţările aflate în epicentrul crizei se preocupă intens de protejarea şi chiar dezvoltarea resurselor de cercetare şi inovaţie tehnologică, România cunoaşte cel mai drastic fenomen de migraţie a creierelor, din ultima sută de ani, iar bruma de infrastructură a cercetării a fost demolată, la propriu, pentru a face jocul speculatorilor imobiliari. În timp ce societăţile din epicentrul crizelor redescoperă importanţa educaţiei, la toate nivelurile, de la studiul elementar la cel doctoral, şi investesc masiv în domeniu, iresponsabilii guvernărilor din România se întrec în aşa-zise reforme prin care au demolat şi bruma de competitivitate a educaţiei, la care au pus umărul cîteva minţi luminate ale secolului XIX şi XX.

Pe scurt, degeaba vă uitaţi la televizor! De acolo nu o să aflaţi niciodată despre ce este vorba în propoziţia cu crizele, şi consecinţele care ne privesc pe noi şi societatea din ce în ce mai puţin coerentă în care trăim. După cum nu veţi afla nici despre pericolul care ameniţă existenţa României, cel creat de decuplarea dintre stat şi societate, pe care au desăvîrşit-o elitele prădătoare ale guvernărilor post-decembriste, continuînd opera înaintaşilor "socialismului real".

Culoarea crizelor care ne bîntuie astăzi o vor vedea urmaşii noştri, peste o altă jumătate de secol, cînd, poate pentru o nouă scurtă perioadă de timp, dacă are noroc să supravieţuiască, România ar putea beneficia de un "interval de refacere", post-criză.