Ce ne facem dacă dă cu rest?

Împărţirea, vreau să zic! De vreo zece zile, aud pe toate canalele mass-media şi citesc prin gazete că România ar urma să fie împărţită. Întrucît nimeni nu a stabilit cu precizie ce fel de număr ar putea să fie chintesenţa României, iar pe de altă parte nici natura "împărţitorului" nu este prea clar definită, îngrijorarea că împărţirea ar putea să dea cu rest este perfect în-dreptăţită! Şi atunci, ce ne facem? Ori, poate, nu este vorba despre clasica operaţiune din lumea familiară a numerelor întregi, cu care cei care au mai apucat să treacă prin clasele primare, înainte de a ajunge prin numire pe funcţie "docţi" în drept constituţional şi administraţie publică, ne-am preocupat? Poate este vorba despre altă "împărţire"? Care o fi aceea?

De fapt, ar putea fi vorba doar de o nouă împărţire a "satrapiilor". Conceptul, doar aparent desuet, descrie cît se poate de exact natura relaţiilor juridico-administrative din Româ-nia, relaţiile dintre puterea centrală şi cea locală, precum şi relaţiile de putere dintre cei unşi cu autoritatea de a administra şi supuşii administraţiei! Instituţia, autoritară şi supercentralizată, a fost inventată în vechiul imperiu al Chinei, dar termenul a ajuns la noi prin moştenirea celui Persan. A supravieţuit, după cum se vede, pînă astăzi, chiar dacă sub alte denumiri şi îmbrăcînd diferite haine juridice! Pentru cei neîncrezători, am să spun doar că noţiunea de "eparhie" este un descendent în linie directă! Funcţia simbolică a acestei instituţii este aceea de a apăra şi întări puterea centrală, iar cea practică, de a asigura strîngerea impozitelor la visteria statului şi, în condiţii de război, de a pune la dispoziţie armatei Împăratului "carnea de tun" necesară. După douăzeci de ani de rătăciri, mai mult sau mai puţin democratice, s-a copt timpul, se pare, ca administraţia României să reflecte şi să slujească, cu temei, adevărata natură a puterii, aşa cum s-a coagulat ea nu din scripte constituţionale, pe care nu mai dă nimeni nici măcar doi bani, de multă vreme, ci prin exerciţiul practic al puterii. Este lucru demonstrat că, în lumea oamenilor, puterea şi exerciţiul acesteia tind către o formă sau alta de monopol. Nici chiar Democraţia nu poate funcţiona fără anumite forme de monopol asupra puterii. Doar că dintre toate cele pe care le-a exersat istoria, cum spunea Churchill, acestea sunt cele mai puţin nocive şi cel mai uşor de modelat, dacă cei care exercită autoritatea o iau prea tare razna. De aceea, este greşit a crede că democraţia este forma "naturală" de organizare a puterii spre care tind societăţile. Dimpotrivă, democraţia este cît se poate de "nenaturală", adică cere eforturi mari şi continui ale societăţii, organizate în instituţii, legi, practici şi concepţii etice, pentru a rămîne în viaţă şi eventual a se dezvolta. Dacă nu, societatea se întoarce la starea "naturală", non-democratică! Exact acest lucru s-a întîmplat şi la noi, în toţi aceşti ani. Acum, monopolul puterii pare să fi atins pragul critic, de la care se poate constata, practic, că instrumentele de administrare exis-tente nu-l mai servesc suficient şi este timpul ca unelte noi să fie puse la lucru. În ciuda speculaţiilor, momentul aducerii pe agenda publică a acestei teme este puternic corelat cu dinamica şi evoluţia relaţiilor de putere din societate şi, desigur, cu datele critice ale calendarului electoral. Autoritatea centrală, "Împăratul", a hotărît, pe drept cuvînt, că 41 de administratori sunt mai greu de stăpînit decît o turmă de iepuri. Opt, în schimb, dacă sunt bine aleşi şi "controlaţi", pot forma o redutabilă echipă. Una care poate fi pregătită, antrenată şi strunită în mod optim. Reciproc, şi la nivelul baronilor locali se simte nevoia de organizare superioară, pe bază de monopol. Unii baroni au, se vede de departe, anvergură care merge mult dincolo de un biet judeţ, în timp ce alţii abia fac faţă. Reorganizarea feudelor în structuri monopoliste mai tari şi mai "productive" este o cerinţă pe care "viaţa" o impune. Rezultatul firesc şi apteptat va fi acela că visteria statului se va umple mult mai repede, iar restanţele la buget vor fi tot mai mici. Competiţia inerentă dintre "Cei opt magnifici" întru servirea intereselor "Împărăţiei" va da o dinamică nouă, cît se poate de benefică puterii, proceselor administrative din România feudalismului dezvoltat! De altfel şi reducerea autorităţii parlamentare se înscrie perfect în acelaşi desen: rolul natural al Parlamentului într-un sistem feudal autentic este doar acela de a-l sfătui pe rege şi de a impune taxe pentru a susţine cheltuielile statului. La urma urmei, nici Anglia nu a avut Parlament bicameral pînă la Eduard al III-lea, adică abia pe la 1341. Mai e timp, pînă atunci!

A doua ipoteză este că ceea ce s-ar reîmpărţi, la repezeală, ar fi doar resursele aflate acum la îndemîna administraţiei centrale şi a celei locale, pentru a fi vîrîte în "maşinăria electorală", cu speranţa că scorul actualei puteri, ieşit din urne la anul, ori chiar mai tîrziu, ar putea fi altul decît cel indicat de cîrcotaşele sondaje preelectorale. Un fel de alba-neagra şi joaca de-a "revizuirea Constituţiei" a la Farfuridi, cu speranţă că în învălmăşeală, Ghiţă o să aibă grijă, cu oamenii lui, să-l lucreze pe stimabilul şi să pună o dată capăt pretenţiilor inoportune ale lui Caţavencu de a se înfrupta din bucatele puterii şi din binefacerile unui sistem constituţional. La urma urmei, idealurile Feudalismului Avansat pot fi la fel de bine servite şi într-un sistem democratic, dacă este bine "preparat", astfel încît neica Zaharia să poată spune oricînd eternului Candidat al Partidului: "Dumneata n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape.. suntem tari stimabile.. tari... Nu o să ai majoritate stimabile... zic: nu majoritate, unanimitate o să ai stimabile".

În sfîrşit, a treia ipoteză este că cineva chiar şi-a pus în gînd să împartă România. Lucrul n-ar fi deloc o noutate, nici politic, nici istoric. Ba, chiar, aş spune că s-a aflat în permanenţă pe agenda unor înalte "Curţi şi Cancelarii". Întrebarea care mă tulbură este doar de se grăbesc atît de mulţi oameni ai puterii şi responsabili politici care trăiesc atît de bine pe seama României să le dea o mînă de ajutor! Poate sensibilitatea mea la cuvinte să fie exagerată. Poate nu e mare scofală! Poate diferenţa dintre expresia "reorganizarea unităţilor administrative ale României" şi "împărţirea României" să fie una de suprafaţă. Poate că nici unul dintre cei care trăncănesc despre orice, de îndată ce au un microfon în faţă, nu s-a gîndit vreodată că vorbele ar putea să-i trădeze nu doar pe ei, ci ar putea fi uneltele trădării României însăşi!