Cine va câştiga în Gaza?

În cele ce urmează fac o excepţie de la regulă. Voi publica integral o analiză care nu-mi aparţine. Ea este elaborată de analişti militari de mare prestigiu, care presupun că au dorit să-şi păstreze anonimatul. Aceştia demonstrează cu argumente extrem de pertinente, care le dovedesc competenţa, de ce în Gaza victoria categorică va fi adjudecată de armata israeliană. Voi reproduce integral acest text.

"Trupele Armatei israeliene au intrat în Gaza şi au ajuns la Marea Mediterană. Instantaneu, au început să cadă legăturile telefonice şi Internet. De atunci, informaţiile vin cu ţârâita. Ce se întâmplă? Ce se va mai întâmpla? Cât va mai dura?

Fortăreaţa deghizată.

În cei 17 ani de când stăpâneşte Gaza, gruparea teroristă Hamas a transformat oraşul într-o adevărată citadelă: sute de clădiri fortificate, unite printr-un păienjeniş de tuneluri, depozite, ateliere şi cazărmi. În esenţă, este un raion fortificat deghizat în oraş.

În primul rând, sunt sute - dacă nu mii - de clădiri fortificate, în general case cu 2 - 3 etaje. Par locuinţe, dar nu sunt. Parterul şi primul etaj sunt zidite şi minate, ca geniştii israelieni să pătrundă cât mai greu. Din pivniţă, scările duc direct la etajele superioare: tancurile pot ridica ţeava tunului cu cel mult 20°, deci nu pot lovi mai sus de primul etaj. Iar ambrazurile pentru arme automate şi rachete antitanc sunt amenajate la etajele de sus: pervazuri întărite cu beton armat, balcoane dublate cu separatoare de sens, luate de pe şosea.

Când blindatele israeliene intră pe stradă, pândarii dau de ştire şi zeci de luptători Hamas urcă din încăperile subterane prin tuneluri şi ocupă lăcaşurile de tragere. Când coloana ajunge la locul dorit, primul şi ultimul vehicul sunt aruncate în aer, cu încărcături plasate din timp sub pavaj, blocând înaintarea sau retragerea. Iar din casele fortificate se revarsă un potop de foc, făcând maximum de victime înainte ca să intervină aviaţia sau artileria. Totul durează câteva minute, apoi luptătorii Hamas se retrag prin aceleaşi tuneluri.

Nu este o tactică nouă: a fost aplicată pentru prima dată în 2004, în orăşelul irakian Faluja, unde vreo patru mii de luptători din al-Qaeda, sub comanda teroristului iordanian Abu Musab al-Zarqawi, au ţinut în şah vreme de cinci săptămâni regimentele de infanterie marină ale Statelor Unite. A fost, în aprecierea unanimă, "cea mai sângeroasă bătălie dusă de US Marine Corps de la Vietnam încoace". Oare la fel se vor petrece lucrurile în Gaza? Probabil că nu vor fi lăsaţi să procedeze astfel: de mai mulţi ani, Armata israeliană se instruieşte în acest sens pe un poligon de antrenament, unde a fost construit un sistem de tuneluri, similare cu cele din Gaza.

Protocolul Mosul

În iarna 2016 - 2017, la Mosul, luptătorii aşa-zisului "Stat" Islamic, sub comanda lui Abu Bakr al-Baghdadi, au încercat să atragă într-o capcană similară trupele irakiene şi aliate. Nu le-a reuşit, fiindcă între timp fusese pusă la punct o strategie adecvată, în 5 paşi: Protocolul Mosul, pe care israelienii îl aplică acum în Gaza.

În primul rând, izolarea câmpului de luptă, astfel încât să înceteze orice ajutor dinafară. Nu e vorba numai de muniţie, hrană şi echipamente, ci şi de informaţii. De aceea, în prima săptămână a asediului, la Mosul ca şi în Gaza, atacatorii au întrerupt alimentarea cu electricitate, reţelele wi-fi şi au distrus toate camerele TV instalate pe clădiri.

Apoi, trei săptămâni de bombardament continuu. De un secol, psihologii militari studiază efectele pe care le are bombardamentul neîntrerupt asupra psihicului combatanţilor. Praful de moloz, ca şi ecoul exploziilor, se propagă adânc în subteran: cei asediaţi nu reuşesc să doarmă mai mult de câteva minute. După două-trei săptămâni, combatanţii asediaţi în subteran au reacţii mult întârziate. Periodic, prin raiduri de noapte, cu o companie-două, se iau prizonieri şi se stabileşte cât sunt de afectate efectivele vizate.

În al treilea rând, distrugerea sistematică a clădirilor fortificate, cu mijloace speciale. Fiind astfel amenajate pentru rezistenţă, clădirile nu sunt locuite. În schimb, au conexiune directă cu tunelurile, iar de aceea în aceste clădiri fortificate sunt instalate generatoare electrice şi sisteme de ventilare, care deservesc partea subterană a dispozitivului defensiv. Rezultă o amprentă termică specifică, care este identificată de drone şi trecută pe hărţi, în vederea demolării. Demolarea nu se face oricum, ci prin implozie: proiectilul trece prin trei-patru planşee şi explodează la parter, tăind stâlpii de rezistenţă, astfel încât etajele se prăbuşesc unul peste altul, pe temelie, blocând accesul şi aerisirea subteranelor.

Abia pasul patru este pătrunderea terestră: aici ne găsim în prezent, cu războiul din Gaza.

Fragmentarea.

Asaltul terestru se face după un anume tipic, pe care forţele armate israeliene îl exersează de ani de zile la poligonul Tze'Elim, din deşertul Neghev . Mai întâi, dronele şi cercetaşii se strecoară discret pe direcţia de atac. Apoi se dă de ştire inamicului, trimiţând la înaintare un buldozer blindat (în general telecomandat). Evident, majoritatea imobilelor suspecte sunt deja demolate, dar dacă vreo casă fortificată a scăpat neobservată, dronele şi cercetaşii vor sesiza deîndată amprenta termică a deschiderii acceselor subterane.

Fiindcă o pivniţă tinde în mod natural să ajungă la o temperatură în jur de zece grade, iar atunci când o ventilezi, aerul cald şi umed de afară condensează, deteriorând armele şi muniţia. Ca urmare, subteranele sunt încălzite, iar la deschiderea trapelor de acces, apare un tiraj de aer cald care luminează ecranele dispozitivelor de termoviziune. Pentru prima dată, în Gaza infanteriştii israelieni folosesc dispozitive de termoviziune portabile.

După ce cercetaşii semnalizează ţintele, cu desemnatoare laser, urmează loviturile de artilerie sau aeriene. Pentru acestea din urmă se folosesc bombe speciale, derivate din muniţia anti-pistă, proiectată pentru distrugerea aeroporturilor: muniţia penetrează solul şi detonează la câţiva metri adâncime. Circa 100 de aeronave atacă, noapte de noapte, 150 - 200 de noi "obiective". Cum s-a întâmplat în nopţile de 25/26 şi 26/27 octombrie, după lichidarea preventivă a ultimelor puncte întărite, nu mai are cine să detoneze capcanele explozibile de sub caldarâm, pentru a bloca coloana atacatoare.

Înaintarea terestră durează circa o săptămână şi se face pe mai multe axe (4, în prezent), delimitând zona în "felii". Delimitarea nu se face la întâmplare, ci în funcţie de structurile defensive au fost identificate dedesubt. Reţeaua subterană nu e omogenă: densitatea ei depinde de natura terenului. Sub Gaza nu există o "pânză de păianjen" continuă, ci trei nuclee subterane, dispuse în triunghi, unite printr-o duzină de tuneluri de diametru mare: Beit Lahia, Beit Hanoun, şi în zona lagărului de refugiaţi Bureij (centrul oraşului). În această etapă, care e în plină desfăşurare, atacul urmăreşte dezarticularea, fragmentarea dispozitivului defensiv.

Echipe specializate de genişti israelieni, "Samur", echipate cu "radare de penetrare a solului şi sisteme speciale de foraj", amplasează senzori şi încărcături explozive pe tunelurile care unesc cele trei nuclee subterane. Astfel, orice încercare a Hamas de a mişca efective dintr-o zonă în alta e sesizată din timp, evaluată şi contracarată prin detonarea tunelului, cu maximum de victime pentru cei prinşi în subteran. Până acum, geniştii israelieni au detonat circa 100 km de tunel.

Pentru aceasta, atacatorii profită chiar de infrastructura tehnică subterană. Tunelurile care unesc cele trei nuclee subterane au o lungime kilometrică şi dimensiuni apreciabile: în unul dintre ele este chiar instalată o cale ferată cu ecartament îngust. Evident că, din loc în loc, tunelurile au puţuri de aerisire care dau la suprafaţă. Punctul de ieşire la suprafaţă e uşor de identificat, prin semnătura termică şi magnetică a ventilatoarelor. Prin aceste puţuri sunt introduse în reţeaua subterană senzori şi dispozitive SFV (supraveghere foto-video), dar şi dispozitive detonante FAE (Fuel-Air Explozive), în general pe bază de oxid de propilenă: efectul gazului exploziv, detonat în spaţiu strâmt, este devastator.

Lichidarea.

Pe câmpul de luptă, comandantul are două unelte: manevra de foc şi manevra de forţe. În ce priveşte Hamas, manevra de foc îi este îngrădită de distrugerea caselor fortificare, iar manevra de forţe (efective) prin capcanarea tunelurilor de acces.

Pasul următor este lichidarea treptată a celor trei nuclee subterane de rezistenţă. Aici se foloseşte altă gamă de mijloace: penetrarea reţelei telefonice de campanie a inamicului prin mijloace specifice, distrugerea puţurilor de aerisire şi sigilarea, cu spumă cu întărire rapidă, a unora dintre gurile de ieşire la suprafaţă. Treptat, efectivele inamice sunt constrânse să se retragă într-un areal din ce în ce mai restrâns, din ce în ce mai aglomerat, din ce în ce mai prost aerisit şi încălzit. E o manevră delicată, care poate dura luni de zile, până când asediaţii sunt suficient de "fezandaţi" ca să se pună problema capitulării: îşi dau seama că nu au scăpare, că nu au cum să riposteze, iar oricum o închisoare israeliană e de preferat îngropării de viu. La Mosul, lichidarea a durat de la 1 noiembrie 2016 până la 20 iulie 2017, dar s-a soldat cu distrugerea totală a forţelor aşa-zisului "Stat" islamic.

Ostatecii.

Astfel, treptat, structura de comandă a Hamas este măcinată: şefilor celor mari nu le mai răspunde nimeni la telefon. Evident, liderii Hamas ştiu că israelienii ar prefera să-i îngroape rapid în spumă de cianoacrilat, iar nu să-i ţină pe casă şi masă prin închisori. Singura lor apărare sunt ostatecii. De aceea, de-a lungul săptămânilor şi lunilor de retragere treptată până în cel mai retras cotlon subteran, liderii terorişti îşi vor ţine ostaticii aproape. La vară, în etapa finală, militarii israelieni vor şti cu o precizie de zeci de metri unde se află, claie peste grămadă, răpiţi şi răpitori. Şi vor şti ce au de gând, fiindcă vreme de luni de zile îi vor fi mânat pe asediaţi, pas cu pas, către unul sau două cotloane dinainte împânzite cu SFV.

Dacă lucrurile decurg conform planului, nu există ameninţări majore imediate pentru viaţa ostatecilor: răpitorii vor avea grijă să fie hrăniţi şi îngrijiţi. Fiindcă în fond liderii Hamas ştiu că e foarte probabilă înfrângerea, iar ostatecii sunt ultimul lor atu, în încercarea de a ajunge la puşcărie pentru evita o moarte atroce, prin înecarea în spumă de Superglue.

Populaţia civilă.

În primele săptămâni de asediu, şi populaţia palestiniană din Gaza a fost ostateca Hamas. Deşi Armata israeliană a deschis două culoare de retragere, scutite de bombardamente, către sud, către Khan Yunis, Hamas a instituit blocaje rutiere: cei care au încercat să le ocolească peste câmp au fost împuşcaţi. Comportamentul nemilos se datorează faptului că Hamas are nevoie de mormane de cadavre civile, pentru a alimenta ofensiva sa mediatică împotriva Israel în special şi a Occidentului în general.

Dar, odată cu distrugerea a sute, poate chiar mii de case fortificate, posibilităţile Hamas de a îngrădi prin foc un exod al populaţiei au fost drastic limitate. Semnificativ, Hamas a pierdut controlul depozitelor de alimente, care sunt jefuite de civili. Din moment ce nu mai poate menţine "ordinea" sa la suprafaţă, Hamas nu mai poate nici să constrângă civilii să rămână pe loc, să servească de scuturi umane. Este de aşteptat ca, în zilele următoare, pe axele de înaintare deschise de israelieni să se scurgă, în sens contrar, mari mase de civili, părăsind câmpul de luptă. Aşa s-a întâmplat la Mosul, oraş de 1,6 milioane de locuitori, unde în cursul luptelor s-au înregistrat, conform estimărilor făcute de jurnaliştii prezenţi, între 9 şi 11 mii de victime civile. A fost tragic, dar nu covârşitor.

Socoteala de acasă.

Evident, bătălia nu va decurge după tipicul aplicaţiilor din poligonul Tze'Elim. Napoleon ne-a lăsat un dicton: niciun plan de bătălie nu rezistă primei confruntări cu inamicul. Fără îndoială şi Hamas a studiat modul în care a fost lichidat Daesh din Mosul, în iarna 2016 - 2017. Deşi rezultatul final ne apare destul de limpede, fără îndoială vom avea multe surprize, inclusiv în ce priveşte soarta ostatecilor sau numărul victimelor civile.

Prima mare necunoscută este ce se va întâmpla în jumătatea sudică a Fâşiei Gaza: Khan Yunis, unde Hamas are alte trei raioane defensive subterane. Va urma un asediu similar, cu distrugeri extinse şi pierderi civile? În prezent nordul Fâşiei, Gaza City, este distrus la un nivel comparabil cu Mosul, unde la sfârşitul luptelor Naţiunile Unite estimau 5.000 de clădiri demolate şi pagube de 1 miliard $ în ce priveşte reţelele de utilităţi. Restabilirea la nivel minimal a condiţiilor de viaţă a durat două luni, iar reconstrucţia nu s-a încheiat nici azi. Ce se va întâmpla dacă la primăvară frontul se va deplasa spre sud, spre Khan Yunis, iar locuitorilor li se va cere să o pornească înapoi, spre nordul distrus, unde abia peste 2 - 3 luni ar putea fi restabilite condiţii minime de trai?

A doua mare necunoscută este dacă perspectiva unei înfrângeri a Hamas în Gaza nu va declanşa o reacţie a surorii sale mai mari, Hezbollah, din Liban. În acest caz răspunsul israelian ar fi devastator: blocarea căilor de aprovizionare pe lungul traseu Iran - Irak - Siria - Liban şi atacarea reţelelor de utilităţi de bază din Liban. Acesta este sensul prezenţei, în Mediterana de Est, a două grupuri portavion americane: descurajarea implicării Hezbollah în conflict. Şansele ca Hezbollah să declanşeze ostilităţi pe scară mare în Israel sunt în scădere, să sperăm că aşa vor evolua lucrurile şi în viitor.

A treia necunoscută: care sunt perspectivele de soluţionare politică? Vreme de 40 de ani, Statele lumii s-au străduit şi într-un târziu s-a ajuns la o soluţie politică: Acordurile de la Oslo. Pe teren, soluţia politică s-a prăbuşit după nici doi ani: o insurecţie Hamas a alungat din Gaza Puterea legitimă, Autoritatea Palestiniană. Care nici nu a îndrăznit să protesteze prea tare: 2 milioane de palestinieni din Gaza sunt la cheremul Hamas, care acum pretinde că-i "reprezintă". Ar trebui ca, în paralel cu ostilităţile, să se desfăşoare şi o analiză aprofundată: ce a mers şi ce nu a mers cu Acordurile de la Oslo? Abia după corectivele de rigoare ar trebui să se reintre în legalitatea internaţională. Va fi greu, va dura ani mulţi."