Circulaţia elitelor şi statul paralel (II)

Un sociolog italian, pe numnele său Vilfredo Pareto, a teoretizat conceptul de "circulaţie a elitelor". În Tratatul de sociologie generală, subintitulat Mintea şi societatea şi publicat în anul 1917, Pareto a arătat că elitele se nasc, cresc şi decad într-o mişcare ciclică, interminabilă. Atât din nevoia omului de autodepăşire şi propăşire, cât şi din nevoia elitelor de primenire, de regenerare, se creează natural o circulaţie de jos în sus a elitelor. Ca şi când ar urca într-un ascensor social, indivizii înzestraţi trec dintr-o pătură socială pauperă sau amorfă, într-o zonă rarefiată, a elitelor, indivizii rataţi sau ruinaţi decad, iar elitele degenerează în mod regresiv şi colectiv. Când ascensorul social se blochează, apare violenţa socială şi izbucnesc revoluţiile.

Teoria circulaţiei elitelor poate proba şi explica mult-hulitul concept de stat paralel (profund, abscons).

Conform lui Vilfredo Pareto, orice societate cuprinde două categorii de populaţie: cea inferioară, o clasă lipsită de merite, total străină conceptului de organizare socială, cu o influenţă minimă sau nulă asupra guvernării, şi cea superioară, adică elita. Aşadar, societatea trebuie să fie condusă de elite, pentru că masele nu ştiu a se organiza. Elita are un rol pozitiv în istorie, fiind chiar salvatoare a maselor• . Cu cât elita este mai rarefiată şi mai sus-pusă, cu atât este mai eficientă.

În termeni oarecum diferiţi, adepţii aşa-numitei meritocraţii ajung la concluzia lui Pareto - că elita trebuie să conducă. Pentru "meritocraţi" şi simpatizanţii lor elitişti, democraţia este tot atât de rea ca şi autocraţia, căci permite "tirania" maselor needucate contra minorităţii meritorii, iar masele de votanţi sunt total incompetente. De aceea, societatea trebuie condusă de meritocraţi, plasaţi dincolo de emoţionalitatea gregară a maselor şi imuni la răspundere.

Elitele sau meritocraţia nu sunt decât două nume alternative pentru ceea ce "conspiraţioniştii" numesc stat paralel, abscons, desprins de realitatea votului popular şi de emoţionalitatea colectivă reală.

De precizat că Mihai Eminescu, în scrierile sale politice, avea o perspectivă radical diferită. În concepţia eminesciană, elita, alias "pătura superpusă", este în realitate forţa dezorganizatoare şi iraţională care subjugă clasele pozitive şi "ţara reală", prin haosul pe care îl generează corupţia şi impostura sa. În mod curios, această descriere a elitelor negative, făcută cu peste 150 de ani în urmă de Eminescu, defineşte aproape perfect prostocraţia actuală din România şi din UE. Realităţile pe care le-am trăit în ultimii 15 ani probează că cea mai sigură cale către auto-distrugerea lumii contemporane este încredinţarea problemelor globale spre rezolvare elitelor globale auto-mandatate ...

Adevărul este că în societate există nu numai o elită pozitivă, aristocratică sau înobilată prin idealuri înalte şi străduinţă, ci şi o aşa-numită "elită cu sens minus", care este o contra-selecţie a meritelor, bazată pe etichete false şi pe apartenenţa la reţelele mafiotice de sens. Aceste etichete, remarcate atât de Pareto, cât şi de Eminescu, indică în mod fals apartenenţa la o elită. Este ceea ce noi numim, mai sugestiv şi emoţional, ciocoi, vechi sau noi. Odată ce intră în joc aceste "etichete", apare şi o circulaţie pe orizontală. Elitele pozitive sunt deseori înlocuite cu elitele cu semn minus, adică, "etichetele" (persoane care nu sunt elite propriu-zise, ci simulanţi) înlocuiesc valorile şi elitele pozitive.

Falsele elite îşi câştigă poziţia socială prin viclenie şi corupţie, iar o contribuţie decisivă la această alunecare în ciocoisim o au rutina auto-satisfăcută şi starea de apatie a elitelor pozitive.

Degenerarea elitelor determină, de asemenea, revoluţii, care vin de fiecare dată pe valuri de violenţă. Elitele pozitive exercită puterea în mod (aparent) natural, legitim, dar şi ca urmare a unor conspiraţii (uneltiri). Vechile elite sunt înlocuite prin forţă de uneltitori.

Deoarece aristocraţiile fac parte din pătura superioară a elitelor, iar acestea nu sunt nici pe departe veşnice, ci supuse unui proces de decădere care se va solda cu dispariţia lor, istoria este, după expresia lui Pareto, un "cimitir al aristocraţiilor". Aşadar, nicio elită nu e veşnică. Nimic uman nu durează la nesfârşit.