CORESPONDENŢĂ DIN UK Schimbările climatice

Ce este acesta şi cum ar putea să salveze capitalismul în această atmosferă tensionată a schimbărilor climatice? Sistemul "Cap and Trade" a fost lansat în SUA de către George Bush Senior la începutul anilor 1990, ca răspuns la fenomenul ploilor acide - o poluare a ploii cauzate de excesul de carbon în atmosferă care făcea ca ploaia să fie dăunătoare naturii.

"CAP" (LIMITA)

Strategia stabileşte o limită asupra volumului de emisii permis unei anumite industrii - aceasta este "LIMITA".

"TRADE" (COMERŢUL)

După aceea, guvernul emite permise pentru a acoperi limita stabilită. Dacă o societate nu foloseşte integral cota sa, poate vinde permise pe piaţă companiilor care au nevoie de permise sau poate cumpăra permise de la societăţi care au cotă rămasă. Acesta este "COMERŢUL".

Sistemul s-a extins în majoritatea ţărilor în urma protocolului de la KYOTO, protocol adoptat în 11 Decembrie 1997. În prezent, există 192 de semnatare ale protocolului, care este un tratat internaţional ce a extins Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite [UNFCCC] din 1992, prin care părţile se angajează să reducă emisiile de gaze cu efect de seră.

Acest protocol a recunoscut în mod formal legătura dintre modificările climatice şi emisiile provenind din activităţile umane.

Aceasta reprezintă o piaţă perfectă după oricare definiţie, are cumpărători, vânzători şi un preţ determinat de cerere şi ofertă. Pe măsură ce limitele devin mai severe, preţul permisului devine mai scump.

Geniul "CAP and TRADE" este că motivează societăţile să reducă emisiile de carbon, pe măsură ce mai multe industrii îşi reduc emisiile, cu atât mai multe permise trebuie să vândă, astfel mărindu-şi veniturile şi profiturile.

În ciuda marilor avantaje ale "CAP and TRADE", emisiile au continuat să urce - de ce?

• Motivele pentru problemele întâmpinate de "CAP and TRADE" şi soluţii

- Motive

Există multe motive, cum ar fi creşterea economică şi creşterea populaţiei, dar motivul principal pentru eşecul "CAP and TRADE" este că preţul permiselor a fost prea mic.

Conform economistului câştigător al premiului Nobel, Joseph Stiglitz, preţul carbonului, pentru a atinge obiectivul Acordului de la Paris de a reduce încălzirea globală la 2% din nivelele erei pre-industriale, preţurile ar trebui să fie de 50 -100 USD pe tonă şi preţurile au fost mult sub acest nivel. În plus, amenzile au fost mult prea mici - 100 USD pe tonă. Ceea ce nu depăşeşte cu mult preţul unui permis şi drept urmare nu e suficient ca să-i motiveze pe emiţătorii de substanţe poluante. Punerea sancţiunilor în aplicare este laxă şi există mari diferenţe în măsurători, iar fiecare ţară are propriile reguli, care de multe ori sunt extrem de diferite între ele. Acest ghiveci de sisteme este cunoscut sub denumirea de "scurgeri de carbon".

- Soluţii

Toate soluţiile sunt în mâna guvernelor. Ele se bazează pe amenzile emise de autorităţile de reglementare şi pe limite.

Cu privire la preţurile mici ale permiselor, guvernele pot reduce limitele şi volumul de permise şi astfel să mărească preţul lor şi să mărească amenzile. Uniunea Europeană este un lider în această privinţă şi preţurile certificatelor în Europa au atins într-adevăr niveluri record de 60 euro pe tonă şi în lunile recente s-a produs o creştere dramatică a pieţelor de cărbuni. Aşa că există speranţe.

În ceea ce priveşte scurgerile de carbon, răspunsul este o taxă la frontieră. Uniunea Europeană propune impunerea unui impozit pe carbon pe baza emisiilor de carbon, inclus în mărfurile fabricate în afara frontierelor sale, nivelul fiscalului fiind astfel încât preţul mărfurilor să fie acelaşi preţ ca şi cum ar fi fost produse în Uniunea Europeană. Ca în cazul tuturor măsurilor, succesul va depinde de armonizarea dintre cele 200 de ţări care au un nivel măsurabil de emisii de CO2. Problema mare este cel mai mare emiţător al lumii - China. China produce cantităţi masive de bunuri cu consum intensiv de carbon şi, în mod semnificativ, lipseşte de la Conferinţa privind Climatul COP26.

Aşa că modul de a realiza reducerile în cazul unei economii de piaţă funcţionale este dezvoltarea pieţei pentru permisele de carbon şi a garanta acordarea contractelor pentru proiectele verzi companiilor private. Cele 130 de trilioane despre Mark Carney se spune că ar urma să fie alocate pentru proiectele verzi şi ar trebui să meargă integral spre companiile private.

Sursa: Protocolul de la Kyoto, Wikipedia