"Cred că dioxina este mai puţin toxică decât creditele în franci elveţieni"

Reporter: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, zilele trecute, că plata unui credit în monedă străină la un curs majorat faţă de cel de la data acordării împrumutului nu face parte din preţ. Ce presupune, concret, această decizie?

Gheorghe Piperea: În acest dosar, care a ajuns la un moment dat pe rolul Curţii de Casaţie a Ungariei, banca în cauză a cerut Curţii de la Luxemburg să interpreteze articolul 4, alin. 2 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, întrebând dacă diferenţa de curs dintre momentul în care banca vinde şi momentul în care cumpără franci elveţieni face sau nu parte din preţul tranzacţiei.

Mai precis, instanţa maghiară a întrebat dacă în acest gen de speţe este vorba despre o situaţie în care Instanţei naţionale nu îi este permis să analizeze caracterul abuziv. (Aici trebuie menţionat că articolul respectiv spune că, în cazul în care vorbim despre definirea obiectului principal al contractului, despre raportul dintre calitate şi preţ, Instanţei nu îi este permis să analizeze dacă respectiva clauză este abuzivă sau nu). O altă întrebare a fost legată de înţelesul sintagmei "limbaj clar şi inteligibil".

CJUE a stabilit că diferenţa de curs valutar nu este o parte a preţului contractului, că nu este o remuneraţie a creditorului. Curtea a lăsat de înţeles că banca nu este un speculator - cel puţin nu în relaţiile cu consumatorii. De altfel, argumentul apărătorilor băncii a fost de-a dreptul periculos pentru bancă, întrucît ne-a lăsat să înţelegem că, în relaţiile cu consumatorii, banca speculează pe cursul valutar, ceea ce este, în mod evident, interzis în contractele de credit de retail. Banca dă un credit şi pentru acest lucru primeşte o dobândă, care, în funcţie de faptul că a fost sau nu negociată, poate fi considerată ca făcând parte din obiectul principal al contractului. Dar speculaţia pe diferenţa de curs valutar nu este o remuneraţie, aşa după cum a decis CJUE în cauza Kasler şi, în consecinţă, ea poate analizată în Instanţă.

De asemenea, Curtea ne spune că nu este suficient ca limbajul din contract să fie clar şi inteligibil din punct de vedere gramatical, ci în primul rând trebuie să fie intelegibil din punct de vedere economic şi juridic. Consumatorului trebuie să-i fie clar de la început că îşi asumă un astfel de risc, o obligaţie de acest gen pe 25 de ani. Dreptul UE ne protejează consumatorul de riscurile economice şi juridice pe care acesta şi le asumă.

Ceea ce trebuie subliniat este că CJUE nu soluţionează speţe concrete, ci interpretează Directivele europene. Speţele sunt soluţionate de instanţele naţionale. În acest caz, CJUE a interpretat că diferenţa de curs nu face parte din preţ şi de aceea instanţele naţionale pot constata, dacă toate celelalte condiţii sunt îndeplinite, că această clauză este abuzivă, iar interpretarea CJUE este obligatorie pentru instanţele naţionale, inclusiv cele române.

Reporter: Care sunt acele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca o astfel de clauză să fie declarată abuzivă?

Gheorghe Piperea: O clauză este abuzivă dacă face parte dintr-un contract de adeziune, dacă creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă sunt încălcate cerinţele bunei credinţe. Deşi aceste elemente trebuie analizate în concret de instanţele naţionale, cert este că, în prezent, băncile nu vor mai putea spune Instanţei naţionale că nu se poate pronunţa pe această clauză de denominare pe motiv că ar fi o remuneraţie, că ar face parte din preţ.

Reporter: De când putem aplica noua decizie a CJUE?

Gheorghe Piperea: Hotărârea CJUE poate fi aplicată imediat, în toate ţările europene, nu este nevoie de o modificare legislativă. Eu, personal, dacă aş fi decident, aş face trei lucruri în acest moment, pentru a implementa soluţiile CJUE şi ale instanţelor noastre, în aşa fel încât să nu mai fie nevoie de alte zeci de mii de procese - aş interzice comisionul de risc din contractele de credit şi orice fel de alte clauze cu denumiri similare cu comisionul de risc, de asemenea aş interzice dobânda care variază după indicele intern al băncii şi aş mai interzice contractele în franci elveţieni şi alte monede exotice. Chiar mă gândesc să iniţiez un astfel de proiect de lege pe care să-l propun spre aprobare parlamentarilor. Dacă va fi aprobată o astfel de reglementare, instanţele vor fi puse în postura de a se pronunţa şi pe creditele în derulare.

Reporter: În apărare, băncile ar putea invoca faptul că astfel de credite, cum sunt cele în franci elveţieni, au fost acordate la dobânzi mai mici decât cele în moneda naţională?

Gheorghe Piperea: Aceasta este o apărare periculosă pentru bănci, din toate punctele de vedere. În primul rând pentru că banca are obligaţia să se asigure contra riscului, conform Basel II, şi, de aceea, ea trebuie să fie foarte atentă când acordă un credit în altă valută dacât cea în care consumatorul îşi primeşte salariul. De asemenea, s-a demonstrat că împrumutul în franci elveţieni nu este altceva decât un instrument financiar toxic. Este ca şi când ai cumpăra iaurt cu dioxină, evident fără să ştii că respectivul iaurt are dioxină. După cum bine ştim, în momentul în care se descoperă că un iaurt are dioxină, tot lotul este retras din piaţă. Exact aşa ar trebui să fie şi cu acest tip de credite. Aş spune chiar că dioxina din iaurt este mai puţin toxică decât creditele în franci elveţieni, care provoacă probleme de tipul evacuărilor din case a debitorilor sau chiar sinucideri.

În acelaşi timp, o astfel de apărare este împotriva băncilor şi pentru faptul că la momentul în care a fost vândut împrumutul în franci elveţieni (a se observa că deşi s-a pornit de la un credit în franci elveţieni, Curtea vorbeşte despre orice alt fel de monedă străină) produsul a fost prezentat ca fiind foarte stabil, fapt pentru care a avut şi o dobândă "bună", deşi băncile care au oferit dobânzi mai mici au practicat comisioane mari.

În momentul în care o bancă a lansat pe piaţă un astfel de produs, a făcut şi o analiză de rating, în care se spunea că pentru credite în lei sau în euro multe persoane nu se calificau, întrucât cu 70% din salariu nu-şi puteau achita rata. În schimb, printr-o manipulare grosolană a statisticilor, pentru creditele în franci elveţieni acleaşi persoane se calificau, BNR lăsându-se "îmbrobodită" de această manipulare pe faţă. Acesta este lucrul care vine cel mai mult în defavoarea băncilor. Explicaţia este şi că, la momentul respectiv, din 2006 până pe la jumătatea lui 2008, acele bănci care se împrumutau în franci elveţieni aveau un grad de leverage absolut uriaş, motiv pentru care se împrumutau cu marje peste libor de 0,2%. Dacă în 2006 liborul era circa 2,5%, acum liborul la franci elveţieni este de 0,02%, ceea ce înseamnă că, pentru creditele din acea perioadă, băncile plătesc în jur de 0,2%. Să ai pierdere de 30% din credite neperformante este nu doar o greşeală de management, este un record absolut în istorie. O dată cu sosirea crizei însă, perioadă pe care băncile ar fi trebuit s-o prevadă, cursul de schimb leu-franc elveţian a sărit de la 1,7-1,8 lei la 4,1 lei. Acest risc nu poate fi exclusiv pus pe umerii consumatorului. Altfel, suntem în plin terorism contractual.

Reporter: În aceste condiţii, pot exista, totuşi, procese pe această speţă care să fie pierdute de către consumatori?

Gheorghe Piperea: Se poate, dar mă îndoiesc că va fi aşa, întrucât, până acum, singurele procese în care judecătorii s-au lăsat convinşi de apărarea băncii (sunt în jur de zece astfel de procese) au fost cele în care respectivii judecători au fost convinşi că nu se pot atinge de această clauză, întrucât clauzele atacate ar face referire la preţ. Practic, aceste instanţe nu au spus că acea clauză nu e o clauză abuzivă, ci că nu este de competenţa lor să se pronunţe asupra preţului contractului. Acum, avem decizia CJUE care spune contrariul - diferenţa de curs nu face parte din preţ.

Reporter: Câte astfel de procese au fost câştigate de clienţi?

Gheorghe Piperea: Sunt aproximativ zece cazuri pierdute, versus 104 câştigate, numai la ICCJ. Irevocabil. În ţară sunt câteva mii.

Reporter: Deci şi până acum un astfel de caz putea fi câştigat...

Gheorghe Piperea: Da, dar acum este mult mai simplu.

Reporter: Care este volumul creditelor în franci elveţieni acordate de băncile de la noi?

Gheorghe Piperea: Eu, personal, estimez că sunt între 150.000 şi 200.000 de credite în franci elveţieni. Băncile au neglijat partea de corporate şi IMM, pe care aveau un trend pozitiv până în 2006, în favoarea acestui tip de împrumuturi, destinate populaţiei.

Reporter: Cât ar câştiga clienţii în urma unui astfel de proces şi ce ar avea de pierdut băncile?

Gheorghe Piperea: Diferenţa din curs valutar este uriaşă, însemnând cel puţin jumătate din rată. Acesta ar fi câştigul consumatorilor. Probabil că sunt 200-300 de euro pe care consumatorul le-ar putea câştiga lunar şi pe care le-ar direcţiona ori spre achitarea viitoarelor rate, ori către consum.

Pentru bancă nu este o pierdere, ci o corecţie a modelului de business. În primul rând, dacă se va continua în acest mod, din 30% credite neperformante câte sunt acum, probabil se va ajunge la o proporţie de 60%. Nici dacă s-ar solicita restituirea unor sume nu vorbim despre un prejudiciu adus băncilor, pentru că este vorba despre o plată nedatorată.

Reporter: Ce le recomandaţi persoanelor împrumutate în franci elveţieni?

Gheorghe Piperea: Sunt cel puţin două căi de urmat, dar amândouă cu consum de nervi şi necesar de răbdare - sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, care poate iniţia diverse acţiuni, şi înaintarea unor dosare în justiţie. Ar trebui ca, pe baza modelelor de până acum, consumatorii să-şi creeze propriile procese. Cert este că, cel puţin patru ani de aici înainte, băncile nu vor corecta singure acest neajuns.

Reporter: Mulţumesc!