Cultura trăncănelii

Lumea vorbeşte! Fără comunicare, nu am putea realiza nici cele mai simple activităţi individuale şi colective. Muntele de vorbărie care apasă lumea de astăzi, însă, depăşeşte cu mult necesarul de comunicare. De unde provine surplusul şi cît ne costă producerea lui?

O lege fundamentală a teoriei sistemelor postulează legătura directă dintre structura, calitatea comunicării (interne şi cu exteriorul), respectiv gradul de complexitate al funcţiilor de care un sistem este capabil. Acest lucru este valabil în tot universul cunoscut, de la lumea circuitelor electronice pînă la maşinăriile inteligente, iar în cea biologică, de la interacţiunea celulară la marile comunităţi umane. Conştiinţa, în sensul cel mai larg al termenului, este o funcţie de comunicare. Cu toate acestea, studiul sistematic şi adîncit al subiectului este o achiziţie culturală relativ nouă, chiar şi pentru lumea modernă.

Multe obstacole stau în calea comunicării eficiente dintre oameni; nu întîmplător studiul entropiei în procesele comunicaţioanale s-a bucurat de atîta atenţie şi a făcut progrese teoretice atît de semnificative. Cel mai perfid duşman al comunicării este, însă, trăncăneala. O activitate cu uriaşă capacitate mimetică. Seamănă ca formă, pînă la identitate, cu comunicarea, dar nu-i îndeplineşte funcţiile, dimpotrivă, împiedică realizarea lor. Trăncăneala este parazitul specific al comunicării. Ca orice parazit, se hrăneşte din substanţa gazdei, îi suge seva. Linia de separaţie dintre cele două procese devine evidentă, dacă analizăm condiţiile lor de realizare. Comunicarea implică circulaţia informaţiei între puctele de referinţă ale sistemului, în ambele sensuri, cu un scop precis şi funcţional, acela al transmiterii şi receptării corecte a mesajului purtător de sens. Trăncăneala este dimpotrivă, un proces uni-direcţional, deşi în joc sunt de regulă doi sau mai mulţi emiţători/receptori, dar emiţătorul este complet detaşat, inclusiv ca interes, de sens, de modul în care sunt receptate vobele sale. Scopul trăncănelii poate fi foarte variat, dar niciodată acela de a face un mesaj (sens) să ajungă la receptor. Trăncăneala poate fi un simplu fenomen de refulare, o manifestare dintr-un sindrom nevrotic, un soi de incontinenţă verbală, dar poate fi şi instrumentalizată, pusă în serviciul altor scopuri, decît comunicarea: poate fi utilizată ca un instrument de manipulare, de intoxicare informaţională, de descurajare, inhibare sau dizolvare a comunicării, de obţinere a unui avantaj relaţional, de autoritate, fie ea şi foarte trecătoare etc. Literatura română este o colecţie de nestemate, în domeniu. Pentru o mostră în stare pură, puteţi să vă delectaţi cu micro schiţa lui Dumitru Mazilu: "Iaurtul şi cunoaşterea lumii". Iar, dacă preferaţi esenţele tari, desigur, Caragiale cu diamantul de 1000 de carate: "Căldură mare". Acolo se vede, perfect, efectul dizolvant al trăncănelii. Chiar şi cînd cineva încearcă cu disperare să comunice, să păstreze o legătură, cît de firavă, cu sensul şi cu interlocutorul, dacă celălalt rămîne cantonat în universul trăncănelii, eşecul este garantat, total!

Comunicare + trăncăneală = incomunicare absolută!

Dotată cu mijloace suprasofisticate de transmitere şi diseminare a imaginilor şi a sunetelor, deci şi a vorbelor, societatea modernităţii tîrzii, la periferia căreia ne ducem şi noi traiul, este scufundată într-un ocean de trăncăneală. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil este, însă, nu imensitatea lui, cît lipsa aproape totală de preocupare pentru a înregistra şi evalua consecinţele nocive care decurg de aici. Victimele nu sunt puţine, şi nici oarecari. Politica este, cu siguranţă, una dintre ele. La toate palierele şi în mai toate formele, comunicarea în spaţiul politicii este vădit înlocuită de trăncăneală. Între politicieni şi cîinele lui Pavlov aproape că nu mai este nici o deosebire. De îndată ce i se pune un microfon şi o cameră de luat vederi sub nas, politicianul nostru (ca şi al lor, de altfel!) salivează imediat şi dă drumul la gură. "Perlele", "porumbeii" şi alte "animale sălbatice" ţîşnesc, ca dintr-un izvor îndelung ferecat în măruntaiele Pămîntului. "Datul cu părerea" şi "aruncatul cu vorbe" sunt "sporturi olimpice", în lumea deţinătorilor de funcţii şi cinuri politice. Nu mai există nici o limită: injuria, insulta şi imprecaţia sunt deja monedă curentă în marea trăncăneală, iar "locuitorii" spaţiului public, în loc să sancţioneze derapajele, par pregătiţi să le accepte, să suporte orice. Lucrurile nu se opresc însă aici. În lumea parlamentară, discursul public are tot mai puţin din calităţile comunicării şi tot mai mult din lipsa de substanţă a trăncănelii. Nici comunicarea din structurile executiv-decizionale nu mai este ferită de mareea trăncănelii. Nu mai vorbesc despre sutele şi miile de conferinţe şi reuniuni, de întîlniri şi întrevederi politice, inclusiv la cel mai înalt nivel, unde, dacă nu se trăncăneşte pentru că lumea se simte în vacanţă, atunci pentru a evita orice angajament, ori pentru ca să mascheze lipsa de soluţii, ori pur şi simplu de interes pentru agenda reuniunii la care tocmai s-au deplasat! Nu este de mirare că într-un asemenea mediu, politica şi politicienii sunt tot mai puţin interesaţi să găsească ori să inventeze soluţii pentru problemele sociale, adică să răspundă descrierii de fond a job-ului pe care îl au. Trăncăneala îşi este sieşi suficientă!

Singura problemă este dacă noi, cei care primim recomandat nota de plată, vom putea să ne mai hrănim multă vreme din rezultatele tot mai firave ale politicii cotropită de cultura trăncănelii!