Cum se scrie o Constituţie

O minune nu ţine niciodată mai mult de trei zile. Dar s-a întâmplat: politicienii ne-au lăsat în pace în acest week-end. Aşa încât, faute de mieux, vă spun o poveste care nu îi include. E vorba despre un stat care a aderat la o federaţie a democraţiilor occidentale întemeiată pentru a aduce pacea pe continent. Pentru a ajunge membru, a trebuit să adopte o Constituţie republicană, bazată pe o reală separaţie a puterilor în stat. După aderare a cunoscut o dezvoltare economică rapidă, care a adus însă şi probleme sociale: absolvenţii cei mai buni pleacă să îşi găsească de lucru în alte state, iar numărul familiilor destrămate a crescut alarmant.

Mă refer, evident, la Alaska. Vedeţi, de câţiva ani încoace noi am declarat "Uniunea Europeană" ca punct de reper unic. Aproape tot ce facem (sau sperăm să facem) are ca scop "modelul european". Ce înseamnă asta, în practică, nu a lămurit nimeni. România a semnat un tratat de aderare care stabileşte că vom adopta "Constituţia Europeană". Problema e că nimeni nu ştie ce este această constituţie, un document despre care tot mai multe state europene se îndoiesc că ar trebui să se numeas­că astfel. Situaţia e supra-realistă: Parlamentul a ratificat un text care se referă la altul, încă nescris şi deschis negocierilor. Ne mai mirăm că actuala clasă politică nu are nici un discernământ?

Realitatea e că modelele politice şi legale ale Europei nu sunt întotdeauna cele mai potrivite pentru România. Problemele cu care se confruntă statele vest-europene sunt foarte diferite de ale noastre. Iată o diferenţă fundamentală: ele au o structură politică şi uzanţe constituţionale care s-au stabilizat de decenii întregi, dacă nu de secole. Iar acest lucru s-a făcut pe căi pe care România nu are cum să le mai reproducă, chiar dacă politicienii săi ar avea toată bunăvoinţa şi competenţa din lume. Oricine cunoaşte istoria democraţiei olandeze sau a monarhiei engleze realizează că acestea sunt rezultatul unor combinaţii aproape unice de factori. Mi s-a obiectat, uneori, că exemplele mele sunt, în schimb, mai puţin plauzibile. Dar eu nu văd ce e plauzibil în a lua ca model Germania (o ţară cu 80 de milioane de locuitori, ani la rândul principalul exportator mondial), Suedia (o monarhie care nu a fost în război cu nimeni din 1812 încoace) sau chiar Italia (o ţară cu o cultură imensă şi cu o tradiţie aristocratică fără egal).

Noi ne-am fi aşezat mai bine pe solul ferm al faptelor dacă am fi avut ceva de învăţat din abordarea unor state care au avut o situaţie comparabilă: anume de a fi trebuit să întemeieze, practic din nimic, un set de instituţii democratice şi reprezentative. Multe dintre statele americane au fost şi ele în această situaţie. Nu e o coincidenţă că unele au constituţii scrise exact în momentul în care şi noi adoptam prima noastră Constituţie, copiind Constituţia belgiană din 1831. "Dar aceea era o constituţie europeană!" - vor striga unii. Poate. Dar ce comparaţie se putea face atunci între Belgia şi România care să nu stârneas­că râsul? În 1846 la Bruxe­lles se deschidea primul mall din Europa (e vorba de actualele galerii St. Hubert). Înaintaşii noştri vor trebui să mai aştepte doi ani până să se bată cu turcii în Dealul Spirii.

Alaska, precum România, era cunoscută mai degrabă pentru urşi şi pentru petrol. Ambele erau economii marginale în raport cu mari blocuri comerciale şi politice, ambele au minorităţi substanţiale, cu o cultură politică şi o integrare socială reduse. Dar ele au luat-o pe căi diferite. După aderarea la federaţia americană, Alaska a devenit al treilea stat ca bogăţie per capita. După aderarea la Uniunea Europeană, creşterea economică a României s-a redus cu o treime. Alaska a adoptat Constituţia sa în 1956. Noi am schimbat, de atunci, trei Constituţii.

Nu susţin că situaţia noas­tră, aşa cum e, e aceeaşi cu a statului Alaska. Nu recomand, ca soluţie a crizei din România, să colonizăm râurile noastre cu somon şi pădurile cu urşi grizzly. Dar ceva tot avem de învăţat. Iată, spre exemplu, felul în care ei şi-au scris Constituţia.

În Noiembrie 1955, delegaţi din întreg teritoriul s-au reunit la Constitution Hall, la Universitatea din Fairbanks. Oraşul Fairbanks fusese ales cu un scop anume: acela de a fi departe de capitala Juneau, unde acţionau lobby-urile influente. De asemenea, s-a profitat de mediul academic pentru a elabora un proiect solid. În afară de constituţiile statelor Missouri şi Hawaii, s-a folosit şi expertiza unor profesori de drept constituţional din alte state, cum ar fi New York.

Exact pe dos s-a procedat în România. Constituţia a fost făcută doar de un grup de jurişti locali, fără merite ştiinţifice recunoscute internaţional, care serviseră înainte regimul ceauşist. A fost scrisă la Bucureşti, între două incursiuni ale minerilor, pe baza comenzilor date de noii ocupanţi ai "Cabinetului 1". Aşa am ajuns într-un blocaj instituţional încât ne vine să luăm drumul codrilor.