DAN MANOLESCU: "Impozitarea profiturilor în locul actualelor redevenţe, variantă analizată de autorităţi"

Ministerul Finanţelor ia în calcul înlocuirea actualelor redevenţe petroliere cu un nou sistem de impozitare a profiturilor realizate de companiile care exploatează hidrocarburile în ţara noastră, ne-a declarat, ieri, secretarul de stat Dan Manolescu. În prezent, autorităţile analizează mai multe variante privind noul sistem de redevenţe pe care vor să-l instituie de anul viitor, ne-a precizat domnia sa, fără a ne oferi şi alte detalii.

Proiectul privind viitorul sistem de redevenţe va fi înaintat Parlamentului în luna februarie, dar va fi aplicat doar de la începutul anului 2016, a declarat, recent, premierul Victor Ponta, precizând că este necesar ca în Parlament să fie căutată o soluţie pentru un consens între putere şi opoziţie asupra politicilor fiscale, inclusiv cele din domeniul petrolier.

Pentru acest an, Guvernul a decis să prelungească actualul sistem de redevenţe petroliere, pe motiv că nu pot fi operate modificări "peste noapte" şi că investitorii au nevoie de stabilitate. Însă, la finele anului trecut, fostul preşedinte Traian Băsescu a declarat că redevenţele nu pot fi modificate, ele fiind calculate în funcţie de mărimea zăcământului şi după o metodologie extrem de complicată. "Ca să modifici redevenţele, trebuie să te adresezi tuturor celor 44 de concesionari care sunt pe teritoriul României şi trebuie să obţii acordul tuturor", a precizat domnul Băsescu, subliniind că o soluţie este introducerea de impozite suplimentare.

Ziarul BURSA a relatat, anul trecut, că acordurile de concesiune a hidrocarburilor, aflate în vigoare, sunt încheiate pe o perioadă de 30-40 de ani şi cuprind actualul sistem de redevenţe, ce nu poate fi uşor modificat. Din acest motiv, autorităţile au decis să analizeze posibilitatea introducerii de taxe şi impozite suplimentare, modificând sistemul fiscal.

Surse din piaţă ne-au spus recent că Ministerul Finanţelor analizează scheme de impozitare a veniturilor sau a profiturilor suplimentare realizate de aceste companii.

• PwC: "Sistemul de impozitare bazat pe profit nu se pretează pentru zăcămintele exploatate în ţara noastră"

Într-un studiu realizat anul trecut, Vasile Iuga, Country ManagingPartner în cadrul PwC România, arată că sistemul de impozitare bazat pe venit asigură venituri constante la bugetul de stat, comparativ cu sistemul pe profit, care prezintă o volatilitate mai mare.

Domnia sa a explicat: "Veniturile la bugetul de stat se înregistrează încă de la începutul producţiei, comparativ cu sistemul bazat pe profit, în care statul înregistrează venituri mult mai târziu. Sistemul de redevenţe pe venit, cu cote diferenţiate, încurajează dezvoltarea producţiei din zăcămintele marginale. Suplimentar, sistemul bazat pe profit nu se pretează la implementare în ţara noastră pentru zăcămintele exploatate în prezent, deoarece profitabilitatea la nivel de zăcământ este greu de determinat, din următoarele considerente: existenţa instalaţiilor/echipamentelor comune de producţie şi servicii pentru mai multe zăcăminte; dificultăţi legate de preţurile de transfer între unităţi operaţionale separate care apar în cazul companiilor integrate vertical (Romgaz şi OMV Petrom); imposibilitatea determinării precise a costurilor înregistrate în trecut cu dezvoltarea şi operarea zăcămintelor".

Oficialul PwC România a ţinut să precizeze că efortul administrativ de monitorizare din partea companiilor şi de control fiscal din partea autorităţilor ar fi foarte ridicat, deoarece profitul ar trebui calculat pe fiecare zăcământ (circa 130 de zăcăminte în cazul Romgaz, respectiv 240 pentru OMV Petrom).

Având în vedere volumul scăzut al producţiei, gradul avansat de epuizare a zăcămintelor, costurile de operare ridicate, producţia mică per sondă, prospectivitatea moderată şi riscurile tehnice, geologice şi investiţionale ridicate, România ar trebui să practice politici care să stimuleze investiţiile în producţia de petrol şi gaze, în opinia lui Vasile Iuga.

Conform studiului citat, baza sistemului fiscal pentru producţia de hidrocarburi este determinată de forma contractuală. Aceasta stabileşte drepturile şi obligaţiile investitorilor şi ale statului pentru fiecare proiect de explorare, dezvoltare şi producţie a hidrocarburilor.

La nivel global, există trei tipuri principale de aranjamente juridice, cu diferenţe în ceea ce priveşte titlul de proprietate asupra resurselor exploatate şi modul de determinare a taxelor datorate către stat: concesiune, contract de împărţire a producţiei, contract de servicii (în unele ţări se utilizează combinaţii între cele 3 sisteme de bază).

Sistemul de concesiune este cel mai răspândit, fiind implementat în majoritatea statelor membre OCDE, cu precădere în Europa, Australia şi pe continentul nord-american, ţări cu regimuri fiscale şi legislaţie moderne şi stabile. Astfel, resursele subsolului aparţin statului (uneori pot aparţine şi persoanelor private), care acordă drepturile de explorare, dezvoltare şi exploatare unui investitor contra unei plăţi. Hidrocarburile exploatate devin proprietatea investitorului după extracţie, acesta din urmă plătind statului redevenţe. Sistemul de concesiune este mai flexibil din perspectiva statului, mai precizează studiul PwC.

În cazul contractelor de împărţire a producţiei, resursele aparţin statului, dar, odată exploatate, hidrocarburile se împart între investitor şi stat. Într-o primă etapă, investitorul are dreptul asupra unui volum din producţie necesar pentru recuperarea investiţiilor şi a costurilor de exploatare, care uneori include şi plata unei redevenţe către stat. Ulterior, producţia suplimentară este împărţită între investitor şi stat, în cantităţi efective ori în valoarea de piaţă a volumului de producţie respectiv.

Contractul de împărţire a producţiei este utilizat în special în Asia şi în unele zone ale continentului african, a căror stabilitate legislativă este mai redusă. În aceste condiţii, investitorii caută siguranţă, iar acest tip de contract o oferă într-o mare măsură, deoarece clauzele contractuale sunt fixe şi nu pot fi modificate unilateral de către guvern, spre deosebire de o lege naţională aplicabilă întregii industrii, care poate fi modificată unilateral de către stat (ca în cazul concesiunilor).

La sfârşitul perioadei contractuale, investiţiile efectuate (echipamente, infrastructură etc.) rămân în proprietatea statului. Dar totodată, acesta îşi asumă eventualele obligaţii de decontaminare, care pot fi costisitoare.

Cea de-a treia formă contractuală este reprezentată de contractele de servicii, în baza cărora statul angajează companii care exploatează resursele în numele şi în beneficiul său (hidrocarburile rămân în proprietatea statului), în schimbul unui onorariu. Contractele de servicii sunt utilizate în state precum Iranul şi Mexicul, iar acesta din urmă ia în calcul renunţarea la acest sistem, pentru că nu oferă perspective de dezvoltare suficient de atractive sectorului.

În contractele de concesiune, regimul fiscal este influenţat de: baza de impozitare şi sistemul de deduceri fiscale.

Sistemul de impozitare bazat pe venit presupune impunerea unei redevenţe asupra valorii producţiei de hidrocarburi, în baza unei cote unice (ca de exemplu în Croaţia - 5%, în Turcia - 12,5%) sau a unei cote diferenţiate în funcţie de nivelul producţiei (sistem aplicabil în momentul de faţă în Franţa, Italia, România etc.), de evoluţia preţului hidrocarburilor (Austria) şi/sau a altor factori (de exemplu calitatea ţiţeiului, tehnicile de exploatare, adâncimea zăcămintelor etc.).

Avantajul major al sistemului pe venit este, în opinia specialiştilor PwC, asigurarea unor fluxuri de redevenţe constante încă de la începutul producţiei, alături de transparenţa şi efortul moderat de implementare şi monitorizare pentru companii şi deopotrivă, pentru guvern. În acest sistem, investitorul îşi asumă integral riscul de piaţă.

Sistemul de impozitare bazat pe profit presupune taxarea suplimentară a profiturilor obţinute din producţia hidrocarburilor, pe lângă impozitul pe profit care este datorat de companii. În acest sens, taxarea suplimentară se face cu o cotă unică nominală (Danemarca - 52%, Marea Britanie - 32%, Norvegia - 50% etc.) sau cu cote variabile, în baza unui indicator numit "R-factor". Acesta din urmă este determinat ca raport între veniturile cumulate şi costurile cumulate pentru producţia hidrocarburilor dintr-un zăcământ până la un anumit moment (similar celui implementat în Israel). Acest sistem se aplică prin determinarea profitului pe fiecare zăcământ în parte, încă de la început, şi astfel presupune eforturi de monitorizare şi control ridicate.

La o primă vedere, s-ar putea considera că acest sistem este mai avantajos pentru stat, dat fiind ratele nominale de taxare foarte ridicate comparativ cu ratele de redevenţă, aplicate în sistemul pe venit, comentează Vasile Iuga, care a precizat: "Însă aici intervine cu efecte semnificative cel de-al doilea element - sistemul de deduceri fiscale. Deducerile se acordă pentru încurajarea investiţiilor în dezvoltarea zăcămintelor mici sau având condiţii dificile de producţie (cum ar fi offshore de mare adâncime, ţiţei greu, zăcăminte mature), care în alte condiţii nu ar fi profitabile şi, implicit, atrăgătoare pentru un investitor. Deducerile funcţionează ca o majorare din punct de vedere fiscal a cheltuielilor şi generează o scădere a bazei impozabile şi, deci, a profitului la care se aplică taxarea suplimentară (de exemplu, la nivelul lui 2012, prin raportare la venituri, ponderea încasărilor din taxa suplimentară a reprezentat 18% în Danemarca, 15% în Marea Britanie, respectiv 21% în Norvegia)".

Prin urmare, în ciuda faptului că ratele nominale de impozitare suplimentară a profiturilor sunt ridicate, rata efectivă de impozitare (calculată la nivelul veniturilor şi, deci, comparabilă cu redevenţele) este mult mai redusă, consideră domnul Iuga.

De asemenea, spre deosebire de sistemul bazat pe venituri, în acest sistem o parte din riscul proiectelor de exploatare este suportat de către stat, deoarece, dacă proiectele nu sunt profitabile, acesta nu va încasa impozitul suplimentar.

În ceea ce priveşte impactul asupra veniturilor guvernelor, sistemul bazat pe profit poate implica fluctuaţii semnificative în funcţie de profitabilitatea obţinută din activitatea de exploatare a zăcămintelor. În plus, statul poate colecta venituri doar după obţinerea de profit. În consecinţă, în acest sistem riscul este împărţit între investitor şi stat, potrivit studiului citat. Comparativ, în sistemul bazat pe venit, colectarea este certă şi încă de la începutul producţiei.

Specialiştii PwC România susţin că sistemul de impozitare bazat pe venit, având cote diferenţiate ale redevenţei, încurajează producţia din zăcămintele marginale, asigură venituri constante la bugetul de stat încă de la începutul producţiei, oferă statului mai multă flexibilitate pe parcursul exploatării şi presupune eforturi de monitorizare şi administrare reduse. În schimb, sistemul de impozitare bazat pe profit îşi atinge potenţialul în cazul zăcămintelor noi, cu rezerve certe şi mari, cu costuri de operare moderate.

Un sistem fiscal ar trebui să fie corelat, potrivit sursei citate, şi cu trăsăturile caracteristice ale industriei. Investiţiile necesare explorării, dezvoltării şi producţiei hidrocarburilor sunt mari şi se fac pe termen lung, existând şi o competiţie între ţări pentru atragerea lor. Astfel, o ţară cu resurse potenţiale scăzute, deci cu o prospectivitate redusă, trebuie să ofere condiţii mai favorabile, a mai spus domnul Iuga, precizând că, în acest context, o fiscalitate echilibrată este esenţială.