Dansul armeanului

Chiar dacă nu ar fi existat niciun scandal, Varujan Vos­ganian trebuia sacrificat. Dar, pentru ca operaţiunea să fie reuşită şi indiscutabilă, s-a inventat o bătălie în care Europa nu a fost decât pretextul. Greşeala lui a fost că a crezut că loviturile pe la spate nu sunt permise în politica europeană. S-a înşelat. Şi la Bruxelles, ca şi la Bucureşti armenii sunt o minoritate extra-europeană. Turcii, din anticamera Europei, au pus piciorul în prag. Iar Turcu, fost securist şi om de bine, a pus sare pe rană. Pentru că era nevoie de spectacol, armeanul a fost pus să danseze pe sârmă, dar fără plasă de protecţie. Nici nu a apucat să joace, că totul a început să se clatine. Singura sa ieşire era să renunţe. Ceea ce a şi făcut.

Scurtul episod european al lui Varujan Vosganian a dat posibilitatea unei diversiuni politico-securistice de anvergură. Cu această ocazie vechea Securitate a dovedit că nu are complexe faţă de Europa. Operaţiunea s-a des­făşurat la Bruxelles, Stras­bourg şi Bucureşti. Intoxicarea s-a realizat folosind cu iscusinţă date reale. Căci UFD a fost finanţat de Sorin Ovidiu Vântu. Dar finanţarea la care se face referire, din campania electorală din 2000, a fost înregistrată contabil şi a reprezentat un miliard de lei, depăşind plafonul legal. Dar nu UFD a avut cele mai mari cheltuieli atunci. Din contră, partidul lui Vosganian a fost dintre cele modeste. UFD atingea, în evaluările Asociaţiei Pro Democraţia, aproximativ 230.000 de dolari angajaţi în toate tipurile de campanie pe când PSD se apropia de 3.800.000 de dolari, PD de 2.600.000 de dolari, PNL 2.500.000 de dolari, iar CDR 2000 ajungea la 1.800.000 de dolari. Cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună, informaţiile despre relaţiile lui Vosganian cu magnaţii afacerilor au luat calea Comisiei şi Parlamentului European. Oamenii de bine şi-au făcut datoria şi au anunţat. Şi pentru ca toate elementele să fie întrunite, a urmat şi acuza de colaborare cu Securitatea.

Lupta nu a fost doar politică, ci a avut şi puternice accente economice. Întâmplător, sau nu, acuza privind colaborarea lui Vosganian cu Securitatea a venit prin ziarul unui trust economico-mediatic opus grupului lui SOV. Oricum, diversiunea a reuşit. Nu doar că Vos­ganian a fost obligat să se retragă, dar Tăriceanu a fost pus în defensivă, iar în PNL vocile critice s-au înmulţit. Dizidenta Stoica-Stolojan a simţit momentul şi a atacat cu virulenţă. Ca şi unele ziare care au repetat aproape la indigo campania din iulie privind condamnarea retragerii din Irak. Cam aceeaşi presă care nu a acordat interviului de acum două săptămâni din Daily Mirror al şefului de stat major britanic, Richard Dannet, privind retragerea englezilor din Irak decât, eventual, câteva rânduri. Şi tot acest efort concertat a fost făcut pentru a salva obrazul ţării, grav afectat de numirea unui armean, fără nicio calificare europeană, în poziţia de Comisar european.

Atacul asupra lui Vosganian a urmărit compromiterea sa la Bruxelles, pentru a-l face pe José Manuel Durao Barroso să ezite. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în octombrie-noiembrie 2004 cu letonianca Ingrida Udre, italianul Rocco Buttiglione şi maghiarul Laszlo Kovacs, în cazul lui Vosganian retragerea a venit înaintea audierilor. Şi dacă fără înlocuirea lui Rocco Buttiglione Comisia Barroso ar fi fost respinsă, retragerea Ingridei Udre şi înlocuirea sa cu Andris Piebalgs a fost o iniţiativă prin care Letonia a preferat să nu se expună, dând locul unui tehnocrat, şef de cabinet al primului comisar letonian, Kalniete, fost negociator şi ambasador al ţării sale la UE. În schimb Ungaria nu a renunţat la Laszlo Kovacs care a schimbat portofoliul Energiei, unde se lovise de opoziţia comisiei parlamentare, cu cel de Buget şi Uniune vamală, chiar mai important decât primul. Vosganian a fost obligat să se retragă nu de europeni, ci de români. În schimb, europenii au înţeles că în România lupta pentru putere şi control nu are limite. Dansul armeanului a avut totuşi un rezultat.