DE CE HRĂNIREA POPULAŢIEI TERREI ESTE O PROBLEMĂ ŞI ÎN ACEST SECOL? Jocurile foamei

Asigurarea hranei pentru populaţia planetei a devenit o "provocare imensă" pentru autorităţi. Miniştri ai agriculturii din 65 de ţări s-au reunit zilele trecute la Berlin, în cadrul Forumului Global pentru Alimentaţie şi Agricultură, pentru a căuta soluţii acestei probleme vitale.

În opinia lor, fermierii se confruntă tot mai mult cu lipsa resurselor, efectele schimbărilor climatice şi reducerea puternică a fertilităţii solului, după cum se arată în comunicatul de presă de pe site-ul Ministerului Federal al Agriculturii din Germania.

O altă problemă o reprezintă şi conservarea diversităţii agricole, care "nu este un lux, ci o problemă de supravieţuire", conform declaraţiilor lui Hans-Peter Friedrich, ministrul german al agriculturii.

Lista participanţilor la cea de-a şasea ediţie a Forumului Global pentru Alimentaţie şi Agricultură nu a inclus şi reprezentantul SUA, deşi Statele Unite sunt cel mai mare exportator de produse agricole din lume.

Să fie de vină o serie de evoluţii negative din sectorul agricol nord-american, unde autorităţile refuză să recunoască nocivitatea concentrării pe culturile modificate genetic şi agricultura intensivă? Dar cum ar putea fi altfel, în condiţiile în care alimentele "organice" sunt extrem de scumpe şi doar cele "prelucrate" mai sunt accesibile maselor?

Cu toate acestea, preţurile alimentelor la nivel global au ajuns la cote record în ultimii trei ani, după cum arată datele de la FAO (vezi grafic).

Iar celălalt preţ plătit pentru menţinerea accesibilităţii "alimentelor" este impresionant. Într-un studiu din revista "Environmental Sciences Europe" se arată că, la 16 ani după primele însămânţări ale culturilor modificate genetic, gradul de utilizare a pesticidelor a crescut, deoarece buruienile şi dăunătorii s-au adaptat. Şi studiile din Statele Unite confirmă rezultatele publicate în Europa, după cum se arăta pe site-ul Food Safety News în luna mai 2013 (n.a. "Corn Growers Turn to Pesticides After Genetically Modified Seeds Fail").

Concluzia? Cultivarea intensivă a terenurilor cu ajutorul fertilizatorilor chimici şi extinderea pe scară largă a organismelor modificate genetic a condus la secătuirea terenurilor agricole, pe fondul unor subvenţii deosebit de generoase şi a presiunii grupurilor de lobby.

Ce este de făcut când s-a ajuns la limita "dezvoltării" intensive? Se trece la cea extensivă. La începutul anului trecut, Washington Post scria că "preeriile Americii se restrâng", deoarece "fermierii au trecut la aratul păşunilor pentru a planta porumb şi soia". Cercetării citaţi de WP arată că ritmul de reducere a preeriilor este comparabil cu cel de tăiere al pădurilor din Brazilia şi cu ceea ce s-a întâmplat în America anilor "30. Fermierii plantează chiar şi pe suprafeţele cu risc ridicat în caz de secetă, dar aceasta nu este problema lor, deoarece guvernul federal subvenţionează primele de asigurare.

Porumbul plantat este destinat, bineînţeles, producerii de energie verde, în scopul salvării planetei, chiar dacă emisiunile de bioxid de carbon sunt importante. Cercetătorii americani au precizat că "preeriile fixează mai bine carbonul decât terenul ocupat de culturi", după cum mai scrie Washington Post.

Este clar că tendinţa din ultimii ani nu poate fi oprită fără revizuirea completă a politicilor de subvenţionare. Acestea au favorizat accelerarea procesului de creare a unor ferme de dimensiuni industriale, fără a se lua în considerare posibilitatea unor consecinţe deosebit de grave pe termen lung.

Pe primul loc se află, desigur, inducerea unei fragilităţi excesive a producţiei agricole, atât cea vegetală cât şi cea animală. Concentrarea producţiei prezintă riscuri majore pentru siguranţa alimentară, mai ales în cazul epidemiilor din fermele zootehnice. Nu este mai puţin importantă nici crearea unei dependenţe de anumite soiuri vegetale importate, când justificările includ doar necesitatea creşterii productivităţii.

De parcă această utilizare intensivă a pământului pentru producţia de combustibil nu ar fi fost de ajuns, suprafeţe agricole tot mai mari au fost "plantate", în ultima decadă, cu centrale solare şi eoliene. Politica "verde" se va dovedi extrem de păguboasă pe termen lung, mai ales că apocalipsa climatică propovăduită de ecologişti refuză să se arate şi există tot mai multe dovezi că încălzirea globală este pe cale să se transforme în răcire globală, pe fondul reducerii semnificative a activităţii solare. În aceste condiţii, este mai importantă ca oricând conservarea biodiversităţii agricole.

Dar este aceasta prioritară, măcar în Europa? Nu, din păcate, în ciuda declaraţiilor ministrului german al agriculturii.

Într-un articol din revista Der Spiegel, din august 2012, se arăta că subvenţionarea generoasă a producţiei de biocombustibili a determinat extinderea accelerată a suprafeţelor plantate cu porumb, iar investitorii "aşteaptă cu nerăbdare orice anunţ de vânzare a terenurilor agricole".

Dar plantarea se face şi pe terenurile arendate, a căror calitate se deteriorează puternic de pe urma monoculturii porumbului pentru combustibil, care nu poate fi folosit şi pentru furajarea animalelor. Mai mult, "investitorii" în biocombustibil pot să ofere preţuri mari pentru terenuri, eliminând astfel din joc crescătorii de animale, care se văd obligaţi să-şi ajusteze şeptelul în condiţiile unor suprafeţe de păşune tot mai reduse.

Producătorul de lapte prezentat în Der Spiegel a declarat că este nevoit să-şi hrănească animalele cu soia din Brazilia şi acuză politicienii că duc o politică de ruinare a micilor producători, pe fondul tendinţei de creştere a preţurilor materiilor prime.

Dar cum rămâne cu rotaţia culturilor? Nu a mai rămas aproape nimic, cel puţin în cadrul marilor ferme "industriale", atât în Europa cât şi în Statele Unite.

Politica agricolă a ultimelor decenii a afectat grav securitatea alimentară, prin favorizarea concentrării terenurilor agricole şi a fermelor zootehnice în mâinile celor care dispun de resurse pentru lobby şi au acces direct şi facil la subvenţiile guvernamentale.

Acum se pare că s-a ajuns la limita asigurării hranei populaţiei prin intermediul politicilor de subvenţionare, mai ales pe fondul unor presiuni tot mai mari de creştere a preţurilor materiilor prime şi a combustibililor. Nu cumva este vinovată, pentru această stare de fapt, şi politica de tipărire a băncilor centrale din ultimii ani?

Zilele trecute Bloomberg scria că profitul Royal Dutch Shell a scăzut neaşteptat, pe fondul creşterii costurilor de exploatare şi explorare. Datele de la Bloomberg Industries arată o creştere de peste trei ori a costurilor de explorare şi punere în funcţiune a noilor capacităţi de producţie în perioada 2003 - 2012, iar Shell trebuie să recurgă acum la vânzarea de active pentru completarea resurselor necesare investiţiilor de capital.

În ciuda scăderii cererii, presiunile cu care se confruntă producătorii se vor face simţite şi la nivelul preţurilor finale, chiar dacă autorităţile nu vor recurge la aplicarea unor creşteri iresponsabile ale fiscalităţii în acest domeniu.

Unde ne plasăm noi în acest context internaţional deosebit de dificil? Jos de tot. Avem sau se dezbat măsuri de încurajare a comasării terenurilor agricole, pentru încurajarea producţiei, fără a fi analizate adevăratele motive ale existenţei suprafeţelor nelucrate. Permitem importul nelimitat de produse agricole, chiar dacă Europa găseşte mereu noi motive pentru limitarea exporturilor noastre.

Dar nimic nu este mai grav decât liberalizarea, asumată la intrarea în UE, a vânzării terenurilor agricole. Motivul nu este, nici pe departe, ocuparea de către străini a pământului strămoşesc, ci folosirea lui vremelnică până la epuizare, în condiţiile în care, culmea ironiei, statul român subvenţionează acest jaf.

Toate aşa-numitele politici agricole din ultimele două decenii ne-au adus foarte aproape de pierderea independenţei alimentare.

Poate că nu este prea târziu să fie oprit acest proces, iar micii producători să fie încurajaţi, nu prin subvenţii, ci prin eliminarea subvenţiilor acordate marilor producători şi liberalizarea pieţei locale. Altfel nu vom avea destulă energie să concurăm în viitoarele jocuri ale foamei.