De ce vrea senatorul Daniel Zamfir să dinamiteze cu trei fraze o construcţie juridică pe care legiuitorii romani au ridicat-o în trei secole (2)

Pe rolul Senatului, în trei comisii de specialitate, sunt în dezbateri mai multe propuneri legislative, care vizează modificări ori completări ale unor acte normative, menite cel puţin declarativ, să vină în sprijinul consumatorilor de servicii financiare. Toate îl au ca autor pe senatorul Daniel Zamfir. Una dintre ele, poate cea mai discutabilă, priveşte modificarea OUG 50/2010, act normativ referitor la contractele de credit pentru consumatori. Vizat fiind Capitolul VI - Cesiunea.

În prima parte a acestei analize, care a apărut în ediţia de miercuri a ziarului "Bursa", m-am străduit să descifrez, pentru cititorii care nu au specializări în domeniul dreptului, complicata construcţie juridică, veche de mai bine de 2000 de ani, care este cesiunea de creanţă. Pentru a le fi mai uşor să înţeleagă propunerile senatorului Zamfir.

Sunt trei:

1) cesionarul nu va putea să pretindă, de la un debitor ce are calitatea de consumator, decât cel mult dublul sumei plătite pentru a cumpăra creanţa de la cedent;

2) această dispoziţie se aplică indiferent de instrumentul juridic utilizat pentru transferul creanţei, inclusiv în cadrul cesiunii de contract, cesiunii de portofoliu de creanţă şi al subrogaţiei;

3) debitorul cedat, care are calitatea de consumator, se va putea elibera de datorie plătind cesionarului dublul preţului pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi creanţa.

În partea a doua şi a treia a analizei, mă voi referi la efectele acestor propuneri legislative. Dacă, bineînţeles, vor obţine votul Parlamentului.

• Ce vor legile

Orice analiză pe tema invocată nu poate să înceapă decât de la legi. De fapt, de la ce vor LEGILE! Altfel, pierdem legătura cu realitatea.

Cum notam în ziarul de ieri, sintagma cesiunea de creanţă este frecvent întâlnită în practica vieţii bancare, zeci de mii de debitori ai băncilor lovindu-se de efectele ei. Şi, deci, se văd nevoiţi să-i descifreze înţelesurile. Pentru că le afectează datoriile lor la bănci, multe întinse pe ani îndelungaţi. Desigur, în acele cazuri în care băncile, într-un efort explicabil şi perfect legal, s-au despărţit de creditele devenite neperformante, ce le împovărau bilanţurile.

O treime dintre debitorii băncilor, cei mai mulţi loviţi de criză, n-au mai putut să-şi onoreze datoriile. În toate aceste cazuri, băncile au fost obligate de lege să constituie provizioane. Revin, astăzi, cu un grafic ce pune în evidenţă tabloul provizioanelor din sistemul bancar. Cititorii vor observa că, în sistemul bancar românesc, după ce s-au adunat credite restante ce reprezentau o treime din totalul creditării, provizioanele, muşcând zdravăn din profitul băncilor, au contribuit decisiv la reducerea restanţelor de la 29 la sută la sub 10 la sută. Mergând pe calea cesiunii de creanţă, băncile s-au despovărat de creanţele ce nu mai aveau nicio şansă ca să fie încasate.

Dacă, la un moment dat, debitorul nu mai plăteşte, pentru că nu mai poate sau nu mai vrea, creditul (împrumutul dat debitorului de o bancă - să presupunem că Banca A) devine neperformant. Analizele arată că Banca A nu mai avea sens, în foarte multe situaţii, să-şi facă vreo speranţă că debitorul va mai plăti vreodată. În practică, în astfel de cazuri, apelul la cesiunea de creanţă e soluţia cea mai simplă. Şi cea mai des folosită în toată lumea.

Despărţirea creditorului de titlul lui asupra unui debitor, numită în dreptul civil "cesiune de creanţă", implică un aranjament perfect legal între trei părţi: 1) cedentul - creditorul, deci, în cazul pe care îl discutăm, Banca A, care a dat creditul şi acum vrea să-l vândă; 2) cesionarul - instituţia (recuperatoare) care cumpără creditul şi devine "noul creditor"; 3) debitorul cedat - persoana care a primit creditul, l-a garantat (eventual cu un bun imobil ipotecat) şi este ţinută acum de obligaţia de plată. Propunerile senatorului Zamfir nu-l vizează, în aparenţă, pe creditor (Banca A). Se referă în primul rând la cesionar, care devine noul creditor în baza creanţei cedate. Dar, în esenţă, lovite vor fi băncile.

Cum vorbesc legile, în acest caz? Potrivit prevederilor stipulate în Noul Cod Civil, cesionarul poate pretinde tot ceea ce primea cedentul de la debitor. În speţă, dobânda şi alte drepturi aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de către vechiul creditor, i se cuvin cesionarului cu începere de la data cesiunii. Articolul 1568, din noul Cod Civil, consfinţeşte transferul total al drepturilor pe care vechiul creditor le are. Totodată, potrivit art. 1575, cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. Aşadar, deşi cesionarul nu derulează activitate de creditare, ci doar valorifică drepturile pe care le-a dobândit în virtutea unei modalităţi legale de vânzare a creanţelor, obligaţia debitorului îi este transferată în întregime.

• Legea îl apără pe consumator

Senatorul Zamfir, avansând propunerea de modificare a OUG 50/2010, a trecut cu vederea OUG 52/2016, privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile. Act normativ care modifica şi completează Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. În art. 58, care se referă la cesiunea de creanţă, se consemnează: "În cazurile în care contractul de credit însuşi ori numai creanţele rezultate dintr-un contract de credit se cesionează, consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului orice mijloc de debitorul cedat are dreptul la apărare, la care poate recurge împotriva cedentului iniţial, inclusiv dreptul la despăgubire."

Aşadar, BĂNCILE COMER CIALE AU VOIE SĂ VÂNDĂ, în străinătate sau în ţară, CREANŢELE izvorâte din contracte de credit. Iar dacă debitorul cedat, în condiţiile prevederilor legale invocate, acceptă sau nu derularea în continuare a relaţiei sale contractuale cu instituţia cesionară, şi această relaţie este reglementată. Iar dacă debitorul este nemulţumit de noua relaţie creată, are la îndemână calea sesizării instanţelor de judecată, în scopul protejării drepturilor şi intereselor sale contractuale.

Dincolo însă de cadrul comun al Dreptului, materializat în România, aşa cum am notat deja ieri, prin dispoziţiile Noului Cod Civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se "detaşa" de credit, vânzând creanţa asupra debitorului. Însăşi OUG 50/2010 cuprinde prevederi severe de protejare a debitorului, dacă este consumator şi nu profesionist.

Cu prioritate, aşa cum se prevede în Art. 71(1), cesionarul, care desfăşoară activitatea de recuperare de creanţe, elaborează, împreună cu consumatorul, un plan de achitare a datoriilor/obligaţiilor adaptat la veniturile actuale ale acestuia, ce poate include:

- eşalonarea plăţii sumelor datorate;

- reducerea sumei totale de plată;

- oferirea unei perioade fără plăţi;

- consolidarea mai multor datorii.

Art. 71(2) interzice:

- cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către un cesionar (străin - n.a) care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România;

- perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia dobânzilor penalizatoare legale, de către instituţii de recuperare de creanţe;

- perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de recuperare de creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare silită;

- derularea activităţilor de recuperare de creanţe în perioada celor 30 de zile calendaristice şi până când este transmis consumatorului răspunsul la o eventuală contestaţie;

- utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în legătură cu recuperarea creanţelor;

- utilizarea, în cadrul procesului de recuperare de creanţe, de ameninţări sau alte tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia sau proprietatea;

- contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare de creanţe, la locul de muncă al acestuia;

- contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei altei persoane diferită de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia, creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului;

- afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/somaţiilor/adreselor în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată;

- comunicarea instituţiei de recuperare de creanţe cu consumatorul în intervalul orar 20,00-09,00.

În aceste condiţii, consider excesivă propunerea legislativă a senatorului Zamfir. Despre acest aspect - în ziarul de vineri.