De la iluziile de stat la statul iluzoriu

Spre deosebire de majoritatea celorlalte pieţe care au cunoscut dezvoltări limitate, exemplul cel mai relevant fiind chiar piaţa de capital, în România post-decembristă, piaţa iluziilor a cunoscut o expansiune explozivă. Ce este piaţa iluziilor? După definiţia clasică a economiei, locul unde cererea se întîlneşte cu oferta; locul unde banii şi marfa îşi schimbă deţinătorul de drept, în urma unei decizii raţionale, bazată, în lumea ideală a teoriei, pe o informaţie completă asupra cererii şi ofertei, a calităţilor mărfii şi, respectiv, a valorii banilor în sistemul economico-social de referinţă, în realitate, bazată pe o informaţie limitată, dacă nu chiar parţial eronată. Ca mai toate pieţele din România, nici cea pe care se vînd şi se cumpără iluzii nu s-a dezvoltat natural, ci a fost puternic deformată, fie de instituirea rapidă a diferitelor forme de monopol, fie prin reglementare abuzivă şi orientată în beneficiul anumitor grupuri de interese, fie prin măsuri fiscale, ori alte reglementări birocratice. Exact ca în majoritatea celorlalte situaţii, statul a devenit jucătorul cu cea mai mare influenţă asupra pieţei, fie direct, fie indirect, mai ales prin reglementare abuzivă şi măsuri de interferenţă birocratice. În România de astăzi, statul este jucătorul pricipal pe piaţa iluziilor. În mai multe calităţi!

Prima este cea de producător. Vă place sau nu, statul nostru este principalul producător de iluzii, pe care românii le cumpără pe bani grei şi la preţuri de monopol! După World Development Report, un document al Băncii Mondiale, statele, ca să poată fi numite state, trebuie să îndeplinească anumite funcţii. Documentul le împarte în trei categorii: minimale, intermediare şi maximaliste (activis-te). În prima categorie intră funcţiile de: apărare, asigurare a legii şi ordinii de drept, apărare eficientă a dreptului de proprietate, management macro-economic, sănătate publică, protejarea săracilor (numiţi la noi, pudibond, persoane defavorizate!) şi ameliorare a echităţii în (re)dis-tribuirea beneficiilor economico-sociale. Din categoria intermediară fac parte intervenţia prin politici coerente pentru perfecţionarea învăţămîntului şi creşterea calităţii mediului, reglementarea monopolurilor, asigurarea reglementărilor financiare, susţinerea sistemului de asigurări sociale. În sfîrşit, din cea de a treia categorie fac parte elaborarea şi implementarea pe termen lung a politicilor industriale şi a celor de redistribuire activă a avuţiei, în favoarea populaţiei şi a comunităţilor.

După toate întemeierile constituţionale care definesc statul numit România, din Decembrie 1989 şi pînă astăzi, noi avem un stat maximal, adică unul care şi-a asumat toate funcţiile din cele trei categorii enumerate. Acesta este şi temeiul pe care statul îşi justifică politicile supra-împovărătoare de impozitare, cel mai adesea abuzive, aberante economic şi de-a dreptul ruinătoare, din punctul de vedere al standardelor de viaţă ale populaţiei. Asta, în condiţiile în care, după cum atestă un recent studiu publicat de prestigioasa PricewaterhouseCoopers, în România, forţa de muncă, la acelaşi nivel de productivitate este de două şi chiar de trei ori mai prost plătită decît într-o ţară vest-europeană!!!

Ce ne dă statul în schimbul acestor uriaşe fonduri pe care le extrage din atît de prost plătita noastră muncă? Iluzii! Apărare, lege şi ordine publică doar de ochii lumii, dacă este să ne luăm după ratele de creştere a criminalităţii, în care nu sunt incluse, evident, abuzurile şi încălcările sistematice ale legii săvîrşite chiar de stat, prin mandataţii şi angajaţii săi! Des-pre cum apără statul numit România dreptul de proprietate, a se vedea hotărîrile CEDO în procesele intentate de cetăţeni ai României statului care-i oropseşte sistematic, abuzînd autoritatea sa şi mai ales pe cea de legiferare. Managementul macro-economic a fost ultima dintre preocupările guvernelor României, singura instituţie care s-a ocupat de problemă fiind BNR, în măsura în care statutul său îi dă responsabilitatea asigurării stabilităţii monedei naţionale. Sistemul de sănătate publică este, chiar după declaraţiile celor mai înalţi demnitari ai statului numit România, în stare de faliment; cît despre ameliorarea echităţii şi protejarea săracilor, mai bine să nu vorbim, după ce statul nu a ezitat să "ciupeas-că" şi din pensiile de cîteva milioane de lei ale unor bătrîni de 75-80 de ani! Nu vă mai irosesc timpul cu toate celelalte funcţii pe care statul numit România nu şi le îndeplineşte nici măcar la nivelul minimal, al decenţei.

Statul nu este, însă, doar cel mai important producător şi vînzător de iluzii, ci şi cel mai mare distribuitor de iluzii, mai mult sau mai puţin gratuite. De exemplu, statul pretinde că este o democraţie constituţională, în condiţiile în care toate instituţiile sale fundamentale sunt viciate în funcţionarea lor de "aberaţii comportamentale" care se repetă zi de zi şi au atins cote de nocivitate care-i fac pe mulţi dintre observatorii externi să se întrebe dacă locul Româ-niei mai este sau nu în comunitatea statelor de drept. Cine nu crede, să revadă, fie şi cu titlu de exemplu, replicile şi discuţiile în cele mai importante cancelarii şi parlamente ale Europei, în legătură cu subiectul admiterea României în sistemul european integrat de supraveghere a frontierelor, aşa numitul spaţiu Schengen. Prin înalţii săi reprezentanţi, Statul distribuie zilnic populaţiei iluziile cele mai diverse şi mai frumos colorate: ba, criza nici nu o să ajungă la noi; ba, avem nevoie de o centură de siguranţă de la FMI, după care se constată că suntem şi mai adînc prăbuşiţi în şanţ; ba, că se termină recesiunea la primăvară; ba, că stîrpim corupţia fără să ne atingem de marii ei promotori şi coordonatori, care se găsesc, fără excepţie, prin instituţiile statului etc.

De la statul producător, distribuitor şi manipulator de iluzii, la statul iluzoriu nu este un drum chiar foarte lung. Iar pe el pare să se fi angajat politicienii care reprezintă astăzi partide care se află la conducerea statului, ori au vocaţie de a deveni, mîine, partide de guvernămînt. Pasul despre care vorbesc este acceptarea explicită, ba chiar aplaudarea în văzul public a proiectului UDMR de enclavizare statală a comunităţii maghiare din România, ca etapă decisivă către o statalitate de facto şi ulterior, cine ştie, chiar de jure. Instrumentul este o aşa-zisă "Lege a Minorităţilor". Dacă luptele interne şi ambiţiile de putere ale clicilor politice din România justifică un asemenea preţ, este o întrebare la care, de acum, este obligat să răspundă fiecare dintre cetăţenii acestui stat. Şi, trebuie să se grăbească, pentru că, deja, clasa politică a trimis România pe traiectoria care o transformă într-un stat iluzoriu.