De minimis

În intenţia de a implementa Directiva 2008/CE/48, Guvernul României a emis, în urmă cu cinci ani, OUG 50/2010, cunoscută în mass-media drept "Ordonanţa creditelor". Reglementarea a fost primită cu ostilitate de un număr de bănci, terifiate de efectul de transparentizare a contractelor lor (împănate, de altfel, cu clauze abuzive) şi îngrozite de efectul de reducere a profitabilităţii proprii prin consecinţa anulării unor costuri impuse abuziv clienţilor în contractele lor de credite de retail (celebre fiind comisionul de risc şi dobânda variabilă după propriile calcule ale băncii şi nu după indicii publici de genul Libor, Euribor sau Robor). Printr-un întreg lanţ al slăbiciunilor, Ordonanţa creditelor a fost neutralizată în Parlament, în preziua ajunului Crăciunului 2010: s-a interzis aplicarea sa la creditele în derulare (peste 8 milioane de contracte, dintr-un total de 8,3 milioane la acea dată ...), s-a lărgit "plaja" comisioanelor considerate legale, reincluzînd celebrul comision de risc, s-a revenit la dobânda de tip Prime rate (dobânda de referinţă internă a băncii, complet opacă pentru consumator) şi s-a interzis ANPC atribuţia de a suspenda activitatea de bancă.

Băncile, terifiate de Ordonanţa creditelor s-au agăţat de firul de păr oferit de consultanţii lor legali, care au emis ideea - contrazisă clar de CJUE în decizia din 12 iulie 2012 din speţa C-602/10, ANPC vs Volksbank România - aşa-zisei aplicări retroactive a ordonanţei; strategia se baza pe "argumentul" că, din moment ce Directiva 2008/CE/48 nu se aplică creditelor în derulare la momentul edictării sale, nici Ordonanţa creditelor nu se putea aplica creditelor în derulare la momentul emiterii sale, o altă soluţie echivalînd, conform acestui "argument", cu aplicarea retroactivă a legii, ceea ce, nu-i aşa, este neconstituţional. "Argumentul" omitea, voluntar sau involuntar, soluţiile constante ale CJUE, din care rezultă că directivele în domeniul protecţiei consumatorilor sunt reglementări de minimis, statele membre având dreptul - şi fiind chiar încurajate să o facă - să confere consumatorilor o protecţie mai înaltă. Pe baza acestui "argument", băncile în cauză au convins BNR să ia atitudine (Guvernatorul BNR, dl. Isărescu, chiar a "plusat", cerând - şi obţinând - eliminarea competenţei ANPC de a suspenda activitatea de bancă în caz de constatare a unor clauze abuzive în contracte), care a convins CE şi FMI să impună autorităţilor române (autorităţi ce tocmai ne făcuse, fără voia noastră, debitori ai împrumutului acordat de cei doi creditori, în valoare cumulată de 20 miliarde de euro) să desfiinţeze, practic, OUG 50/2010.

Toate aceste argumente au fost rejectate de CJUE. Tot acest circ a fost demontat.

Prin decizia emisă în Cauza C-602/10 (ANPC vs Volksbank România) judecătorii de la CJUE au arătat că OUG 50/2010 putea foarte bine să se aplice şi creditelor în derulare, iar comisionul de risc putea foarte bine să fie interzis în contractele de credit bancar, cu condiţia ca Statul membru, România, să aibă voinţă politică de a o face :

"[...] Art.30 alin.1 din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal, astfel încât respectiva măsură să se aplice şi unor contracte de credit [...] care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive şi care erau în derulare la dată intrării în vigoare a măsurii naţionale menţionate".

"[...] revine în principiu statelor membre competenţa de a stabili condiţiile în care intenţionează să îşi extindă normele naţionale prin care este transpusă această directivă la contracte de credit, precum cele în discuţie în acţiunea principală, care nu intră sub incidenţa vreunuia dintre domeniile pentru care legiuitorul Uniunii a intenţionat să stabilească dispoziţii armonizate".

"[...] nu rezultă că o asemenea normă de protecţie a consumatorilor, într-un domeniu care nu este armonizat de Directiva 2008/48, ar fi de natură să afecteze echilibrul pe care se întemeiază directiva menţionată, în domeniul armonizat de aceasta, între obiectivul de protecţie a consumatorilor şi cel menit să asigure apariţia unei pieţe interne eficiente în domeniul creditelor de consum".

"[...] trebuie interpretat că nu se opune ca o măsură naţională să transpună această directivă în dreptul intern [care] să impună instituţiilor de credit obligaţii care nu sunt prevăzute de directiva menţionată".

Evident, România nu a avut această voinţă. A preferat salvarea băncilor zombie recalcitrante. Aşa face şi în prezent. Toate legile care sunt proiectate să aibă efecte cât de cât liberatorii pentru consumator sunt trântite pe motiv că ar provoca pierderi sistemului bancar.

E trist şi în acelaşi timp iritant că istoria se repetă acum atât cu proiectul de lege a conversiei cursului leu/franc la nivelul celui din data acordării creditului, cât şi cu proiectul de lege privind liberarea de datorii prin dare în plată a imobilului ipotecat. Şi acum se invocă neretroactivitatea Directivei 2014/17/EC când, în realitate, este vorba de dreptul tranzitoriu intern, care nu intră sub aşa - numita armonizare deplină a dreptului intern cu Dreptul Uniunii Europene.

Sper că, de dată asta, lumea, parlamentarii, decidenţii, să îşi dea seama la timp că aceşti PR-işti, lobby-işti, avocaţi plătiţi şi neplătiţi ai băncilor recalcitrante se înşală sau, şi mai grav, se mint şi ne mint. Decizia de la CJUE relativă la Ordonanţa creditelor a venit la doi ani distanţă. Oamenii nu mai au timp să aştepte încă doi ani pentru ca CJUE să ne spună ceea ce noi deja ştim.