De unde vine şi unde se duce arta

De cînd am anunţat expoziţia "Despre Elena, în general" a pictoriţei Marilena Murariu, la două zile de la vernisaj, am ştiut că acest subiect se va regăsi în zone de mare intensitate a dezbaterii, oricum aglomerate de subiecte politice. De fapt, aceasta este esenţa interesului respectivei expoziţii, cu o încărcătură estetică şi artistică medie, care nu i-ar fi permis o notorietate precum cea realizată. Ca de obicei, inerţia mare a reacţiei la subiecte de artă plastică, rar tratate de media de ştiri, a făcut ca vîrful interesului mediatic să pice în afara perioadei expoziţiei, adică după demontarea ei. Mulţi vorbesc din auzite, fără să cunoască simeza, şi asta sporeşte legenda, dar o şi îndepărtează de realitate. Iar suprafaţa de contact este redusă, limitată la o singură lucrare, cea în care o dansatoare cu chipul Elenei Udrea îşi expune ginecologic zona inghinală, alături de personajul central, Elena Ceauşescu, şi, venită din bezna istoriei, Lupeasca. În spate, ferită compoziţional de o astfel de expunere, este europarlamentariţa Elena Băsescu. Dar mai sînt şi alte picturi demne de un interes cu tîlc în expoziţia pomenită, de fapt toate au această calitate. Poate chiar prea profund în tîlcuire. Cine îşi mai aminteşte acum sau l-ar recunoaşte pe procurorul Dan Voinea sau pe împărţitorul de dreptate constituţională Ion Predescu, perfect conservat la o vîrstă înaintată, alături de Rodica Stănoiu, ministră a Justiţiei, ce apar într-o imagine dedicată slujitorilor doamnei legate la ochi şi adormită cu balanţa în mînă? Desigur, alături de leit-motiv, Elena Ceauşescu.

Concepţia expunerilor din "Despre Elena, în general", trecuta expoziţie a Marilenei Murariu, este amplă, profundă şi de termen lung, atipică pentru imaginea creată sieşi de autoare, astfel că nimeni nu ne va blama de vom aprecia că această gîndire excede spaţiul intim al creatoarei semnatare. Aici sînt observaţii ale unui cunoscător, sau mai mulţi, care au studiat scena politică din ultimii 15 ani, foarte atent, avizat şi cu ţinere de minte. Este sancţionat şi Brucan, uitat de mulţi dar urît cu intensitate cu ani în urmă, dar şi actualul Gabriel Oprea, personaj emblematic al scenei politice, emergent din poziţia de şef al unei mafii perdante la vot în cea de cunoscut important din ecuaţia puterii. Dar, orice ai face, ajungi în ultima săliţă a "Simezei" bucureştene, acolo unde drăcoasele Elene au încins can-can-ul cu vedere din stradă, pînă în studiourile de televiziune.

Dincolo de aspectele specifice, expoziţia de pictură "Despre Elena, în general" se înscrie în categoria fenomenelor artistice, dacă au aşa ceva, cu încărcătură politică dominantă. În aceeaşi perioadă a izbucnit un pseudoscandal, cel generat de o piesă de teatru cu un titlu jenant pentru orice jucător pe scena publică. Vorbind de la început despre o blondă, un pitic şi un chior, "gînditorul" acţiunii se pune automat în afara tendinţelor societăţii europene de as-tăzi, în care defectele umane trebuie înţelese, acceptate şi integrate. Rămînînd la nivelul de mahala de început de secol XX, în care handicapuri denumite prin cuvinte dure şi fonetic devin nume şi renume, nu facem decît să ne exprimăm incapacitatea de a evolua civilizat. Nimănui, nici măcar unui lider politic nu i se poate reproşa un defect fizic, aşa ceva ar trebui să lipsească din limbajul curent al membrilor societăţii româneşti contemporane iar promovarea lor în sfera profundă a actului artistic este o tristă dovadă de neputinţă, de incapacitate intelectuală şi culturală, de neînţelegere a cerinţelor pieţei adevărate. Nu ştiu ce spune scena, cît este de bună această piesă de teatru, poate este foarte bună, chiar excepţională, dar faptul că s-a apelat la acest titlu jignitor pentru toţi cei pomeniţi, inclusiv pentru blondă, îmi lasă un gust amar şi depreciativ. Dacă are nevoie de scandal pentru a fi promovată, înseamnă că mijloacele artistice nu îi sînt suficiente pentru a ieşi în evidenţă şi se plasează în afara fenomenului cultural. Nici finalitatea politică nu este prea clară. Dacă este, într-adevăr, împotriva unei atitudini bonapartiste emergente în fruntea statului, pe care mulţi o semnalează, atunci face deservicii acestei cauze, prin martirizarea acuzatului, atacul imund făcîndu-l simpatic publicului. Dacă a vrut doar să îi ridice acestuia o minge la fileu, este o procedură bine gîndită, eficientă, care a atras pe mulţi în cursă, pe artişti îi va duce la Cotroceni, dar ea aduce mari deservicii ideii culturale pe care o promovează.

Oricum, ar fi bine ca planurile să nu fie amestecate, arta să rămînă artă iar lupta politică să fie dusă pe planul respectiv, vremurile artei angajate politic nefiind o amintire plăcută, mai ales băştinaşilor acestei ţări. Şi asta nu numai în cazul respectivei piese de teatru, mai ales că literatura, în general, este mai dispusă la contaminări politice şi sociale, unele esenţiale, justificate, creative. Problema este cînd mesajul politic înlocuieşte actul artistic, cînd dacă scoţi protes-tul constaţi că artisticul rămîne gol, cînd nu ştii să pictezi, dar ştii să înjuri de handicap. Mi-e dor de subtilitate, chit că e desuetă şi ineficientă.

Dar de unde plecasem? A, da, de la expoziţia "Despre Elena, în general", formată din compoziţii cu tîlc avînd-o în centru pe Elena Ceauşescu, fostă Tovarăşa, fostă Sinistra, inclusiv într-o scenă cu trei Elene istoric celebre cu centrul feminin expus anatomic. Neremarcată trece, însă, o altă expoziţie de pictură realizată de o femeie. Ana Ruxandra Ilfoveanu expune la izolata şi peste mînă accesibila galerie Veroniki un circuit profund din picturile sale, cu oameni şi meşteşugurile lor care le sînt viaţă, nimic şocant, dar care îţi cer să le priveşti în linişte. Pămînturile se întind frămîntate de aceeaşi viaţă sub zborul unor oameni, cu maşinile lor zburătoare sau cu pas plutitor. În acelaşi timp, Sorin Ilfoveanu, soţul, expune la Dalles, săli pline, susţinute, cînd face 65 de ani. Cu două zile înainte, pe 21 mai, Iosif Iser ar fi împlinit 130 de ani, exact dublul vîrstei lui Sorin Ilfoveanu. Două sînt şi expunerile Sorin Ilfoveanu ale momentului, a doua fiind o galerie nou apărută, AnnArt, care prezintă grafica de o sensibilitate extremă a lui Sorin Ilfoveanu. Şi iată că avem un adevărat circuit Ilfoveanu în Bucureştiul actual, cu doar trei opriri, pentru că fiii Nicu, fotograf, şi Adrian, sculptor, şi-au lăsat părinţii în lumina prim-planului. Aşadar, sînt multe locuri în care se face şi se expune artă, dar greu vor ajunge, poate niciodată, la ştiri şi la televizor. Nu are cine să le prezinte, că public ar fi. Este şi asta o problemă, şi am văzut cum a fost tratată jurnalistic expoziţia Elena Can-can: şovăielnic, superficial, cu refugiu imediat în scandal.

Şi pe piaţă sînt evoluţii, continuă licitaţiile, cu toate casele la turaţie maximă, Goldart-ul a scos, aseară, un profesor ieşean, Gheorghe Popovici, din negura uitării, iar Artmark şi-a inaugurat cu mare defilare noul sediu, incredibilul palat Cesianu-Racoviţă, din mijlocul Bucureştiului, faţă în faţă cu casa-muzeu Aman şi GalAteCa, cea mai bună galerie din Bucureşti, dar cu un viitor incert.