Delirul distrugerii

La noi, poate mai mult decît în alte părţi unde o umbră de democraţie încă mai subzistă, competiţia pentru putere a fost redusă la o luptă cu ghiarele şi dinţii, pe viaţă şi pe moarte, pentru "supravieţuire". A unei găşti, împotriva celorlalte. Nu oricum, desigur! Supravieţuire cu păstrarea privilegiilor sociale şi a părţii de agoniseală ce le-a revenit din marele jaf naţional ascuns sub mantia jerpelită a unei specii cu totul particulare de capitalism. Un capitalism al cărui mecanism esenţial de generare a supra-avuţiei, de care beneficiază o fracţiune de nici 1% din populaţie, este comerţul fraudulos şi împărţeala după regula pcr a ceea ce a rezultat prin jaf şi distrugere a resurselor moştenite de la fosta "proprietate socialistă", a resurselor naturale, res-pectiv risipirea cu metodă şi gestionarea frauduloasă a resurselor bugetare şi a celor provenind din programele finanţate de Uniunea Europeană. Restul mecanismelor economice naturale şi benefice ale capitalismului, cum ar fi producţia pe bază de tehnologii avansate, crearea şi dezvoltarea infrastructurilor economice şi sociale, transport, comunicaţii, creşterea zestrei educaţionale, generale şi specific vocaţionale, pînă la creaţia culturală, sunt fie absente cu desăvîrşire, fie sunt cu totul marginale în ansamblul activităţilor sociale care ar fi trebuit şi ar fi putut să susţină dezvoltarea României. De aceea, rezultanta acestui comportament hiper-distructiv şi disfuncţional al elitelor puterii de la noi este înapoierea avansat-accelerată a României şi a societăţii sale din toate punctele de vedere, de la cele economice, la cele care ţin de educaţie, sănătate publică, dezvoltare urbană şi rurală, gestionare a resurselor de mediu etc. Statul însuşi, ca tip special de infrastructură (politică) este asaltat şi împins la distrugere cu o energie demnă, desigur, de un ţel mult mai nobil şi mai folositor. O lume aşezată, dinadins, cu capul în jos şi cu picioarele în sus, pretinzînd că din această poziţie se deplasează cel mai bine pe calea progresului. Numai într-o lume astfel "organizată" poate avea loc, spre exemplu, spectacolul penibil-suprarealist al ministrului finanţelor care, după ce şi-a pus pe umăr mantia de purpură contrafăcută pentru a împrumuta ceva din ţinuta lui Cezar întors învingător din pădurile germanice, anunţă întreaga cetate că a obţinut uriaşa victorie de a împrumuta în numele statului numit România trei miliarde şi ceva de euro pentru a susţine cheltuielile bugetare pentru următoarele şapte luni!!!! Cam pînă la viitoa-rele alegeri! O datorie pe care, desigur, nu o va plăti ministrul respectiv şi nici asociaţii săi politici, ci noi şi urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor. Cum altfel decît delir al dis-trugerii poate fi numit comportamentul care a generat în mai puţin de trei decenii datorii care au depăşit binişor suta de miliarde de euro şi continuă să crească în ritm accelerat, fără să producă nici un fel de efecte de durată în planul structurilor sociale de dezvoltare? Dimpotrivă, producînd subdezvoltare structurală.

Cum altfel decît delir al distrugerii poate fi numit ansamblul comportamentelor oamenilor puterii în zona ges-tiunii instituţiilor fundamentale ale statului? Spre exemplu, fundamentarea pe nisipul mişcător al incompetenţei şi al intereselor de grup a instituţiilor şi a legilor majore ale justiţiei. Cine speră că justiţia mai poate contribui la dezvoltarea normală a societăţii româ-neşti, cînd de la cele mai înalte scaune ale puterii totul este contestat, reinterpretat, schimbat, nu înainte de fi dezvăluit, de la o zi la alta, ca măsluire, impostură şi voinţă a răului, mai degrabă decît aspiraţie spre dreptate? Ce fel de luptă împotriva corupţiei este aceea care se fundamentează pe o corupţie morală încă şi mai mare, pe dis-preţul neîngrădit al unor oameni care conduc instituţii ale justiţiei, faţă de normele elementare ale dreptului şi ale libertăţii, într-o societate cît de cît democratică? Sau pe vicierea fundamentală a relaţiilor dintre instituţii care ar trebui să rămînă independente, care ar trebui să poată exercita controlul democratic reciproc, una asupra celeilalte? Cum altfel, decît delir al puterii poa-te fi numit comportamentul cuiva, la cel mai înalt nivel de gestiune a puterii executive, atunci cînd negarea evidenţei şi minciuna devin moneda de schimb contrafăcută cu care România se prezintă şi vrea să "dezvolte" relaţiile cu partenerii, aliaţii şi instituţiile din care face parte, cu drepturi şi obligaţii asumate juridic?

Întrebarea imediată ar fi: cîţi şi care din cei ce poartă inelele puterii participă la acest delir al distrugerii ştiind prea bine ceea ce fac şi care dintre ei, doar din interes meschin, prostie şi răutate seacă. Deasupra acestei întrebări este însă una care ne priveşte încă şi mai tare: în interesul cui lucrează aces-te găşti, haite, cumetrii, organizaţii para-democratice şi asociaţii ale dis-trugerii? Iar răspunsul este unul singur: al celor care cred că lucrurile în această parte de lume ar putea să meargă mult mai bine, mai simplu, mai cu folos pentru ei, fără "România". Aşa cum a fost cazul şi fără Iugoslavia sau Cehoslovacia. Galopul distrugerii, sus-ţinut viguros din interior, este doar o componentă, desigur foarte importantă, a mecanismului menit să împingă spre capătul drumului prin Istorie "Experimentul România".