Democraţia de faţadă

Consultarea cetăţenilor rămîne una din puţinele forme de conciliere a interesului general cu politica. Utilizarea unor mecanisme de consultare a cetăţenilor, grupuri consultative ale cetăţenilor, forme de parteneriat, inclusiv referendumul, aduc politica cu picioarele pe pămînt. Tentaţi să facă abs-trac-ţie de electorat, după alegeri, politicienii îşi caută justificarea în mandatul reprezentativ. Ast-fel încet, dar sigur, fractura care desparte politica românească de masa populaţiei se măreşte pînă la dimensiunile unei separaţii totale. Odată aleşi, unii politicienii refuză orice formă de consultare cu cei ce nu sînt în-regimentaţi. Logica bivalentă, "ai noştri" cei buni, "ai lor" cei răi, otrăveşte viaţa publică şi separă lumea politică de restul societăţii.

Recursul la democraţie rămîne doar o retorică obligatorie care acoperă adevărul de partid, unicul adevăr acceptabil. Astfel pare să stea situaţia cu referendumul pentru Europa. Deşi prin integrare, România re-nunţă la o parte a suveranităţii sale pe care o cedează Bruxelles-ului, iar naţiunea trebuie consultată pentru ca aceas-tă procedură să nu fie contestată ulterior, deşi referendumul din 2003 nu a cores-puns normelor minime ale corectitudinii electorale, politicienii români refuză în continuare consultarea societăţii. Democra-ţia sondajelor nu are decît, cel mult, o valoare orientativă şi nu poate în nici un fel înlocui suveranitatea naţiunii. Acordul românilor pentru integrare trebuie să ia forma unui act politic explicit. Referendumul din 2003 nu a avut ca obiectiv integrarea europeană, ci modificarea Constituţiei din 1991. Articolul 148 din noua variantă a Constituţiei referitoare la rolul Parlamentului în adoptarea tratatelor constitutive ale UE nu poate ţine loc de consultare democratică. De altfel, în conţinutul articolului amintit, într-o ambiguitate caracteristică lipsei de curaj şi transparenţă a politicii româneşti, transferul de suveranitate este eufemistic denumit "transfer de atribuţii către instituţii comunitare". Dez-baterea pe tema referendumului ar aduce în atenţia opiniei publice toate argumentele şi ar pregăti integrarea. Cu aproximative cunoştinţe despre procesul de integrare, societatea românească nu este pregatită pentru impactul aderării. Zvonurile, temerile, stereotipurile asaltează imaginarul colectiv. Referendumul ar fi ocazia unei campanii sistematice de in-formare, dar şi o alegere în cunoştinţă de cauză. Nimeni, nici Preşedintele, nici primul minis-tru, nici Parlamentul, nu poate hotărî în locul naţiunii române. Subterfugiile constituţionale nu ţin loc de politică. Refuzul referendumului pare mai degra-bă semnul fricii de confruntarea cu cetăţenii.

Politizarea excesivă şi neinspirată a unor teme publice riscă să compromită idei generoase pe termen lung. Preluarea de către politicieni a unor teme conduce la clasarea lor partizană şi la transferul lor în spa-ţiul conflictului politic. Tentaţia politicianistă infra sau intra partinică nu poate oculta rolul cetăţeanului, arbitru constitu-ţi-onal şi constitutiv al spaţiului politic. Reluarea temei referendumului pentru integrare de către Mircea Geoană a condus la puternice reacţii de respingere imediată. Pe de o parte, primul ministru Călin Popescu-Tă-riceanu a adus în discuţie problema contextului propunerii lui Mircea Geoană. Referendumul poate crea un spaţiu de competiţie la nivel naţional profitabil pentru PSD în cursa pentru relansare, la fel de bine cum s-ar putea induce imaginea lipsei de performanţă în domeniul integrării a noului guvern. Pe de altă parte, nici Ion Iliescu nu este de acord cu referendumul pentru integrare. Din motive diferite, viitorul preşedinte al PSD şi PNL se găsesc pe aceeaşi poziţie în privinţa consultării prin referendum a populaţiei. Recursul la procedura parlamentară folosit pentru respingerea referendumului eludează esen-ţa problemei, democraţia. Aces-te argumente nu pot suplini participarea naţiunii la proces. Dacă nouă din cele zece state ce au aderat la UE la 1 mai 2004 au recurs la referendum, aceas-ta s-a întîmplat pentru că doar naţiunea, în calitate de pose-soa-re, poate aproba cedarea de suveranitate. Doar în Cipru, separarea între zona turcă şi grea-că a împiedicat o asemenea consultare.

În cei 15 ani, îngheţul politicii şi-a dovedit limitele. Absenţa ce-tăţenilor de la cel mai important moment politic de la unirea din 1918 încoace dovedeşte eşecul comunicării politice. Referendumul din octombrie 2003 nu poate ţine locul unei consultări reale şi corecte, iar Parlamentul ales în urma unui scrutin controversat nu este în poziţia de a vota o asemenea transformare. Democraţia de fa-ţadă trimite cetăţenii din teren în tribună. În condiţiile da-te, doar Preşedintele, mai puţin prezent în ultima vreme în politica internă, poate interveni asu-mîndu-şi prerogativele ce îi revin în privinţa referendumu-lui (conform articolului 90 din Constituţie) şi în virtutea func-ţiei de mediere între stat şi societate.