Despăgubirea moştenitorilor Malaxa a fost falsificată

Să lămurim de la bun început o posibilă întrebare: "Li se cuvin despăgubiri moştenitorilor legali ai lui Niculae Malaxa pentru proprietăţile din Bucureşti, naţionalizate în 1948 ?

Unic răspuns: DA ! prin orice procedeu admis de lege.

Analiza prezentată în studiul de faţă, întemeiată exclusiv pe experienţă trăită, documente de arhivă şi mărturii credibile, derulează precis adevărata istorie a celui mai faimos aşezământ industrial din ţară, dezvoltat de întemeietorul său şi apoi de Statul Român şi îl reabilitează pe Niculae Malaxa despre care absolut toate generaţiile din România cunosc prea puţin şi dispun doar de informaţii pervertite de presa interbelică şi de cea postbelică.

Aşadar, cu istoria pe masă, considerăm corectă revendicarea proprietăţilor industriale din Bucureşti înaintată de moştenitorii lui N. Malaxa, deşi pentru cei mai mulţi dintre noi surpriza a fost mare.

Iată despre ce e vorba.

În 1991, fiul lui Niculae Malaxa, Costache, soseşte în Bucureşti pentru a vizita uzinele pe care le cunoştea de copil dar şi pentru alte interese. Eram încă salariat al întreprinderii şi am fost numit de conducere în anturajul său.

În tot timpul vizitei, Costache Malaxa a fost extrem de emoţionat. Recunoştea toate locurile şi ţinea minte detalii surprinzătoare ca de pildă placa aniversară de bronz pe peretele frontal al Fabricii de Locomotive Malaxa, actuala secţie Mecanica 1, celebrând a o suta locomotivă cu abur predată CFR în 1933.

Era de-a dreptul încântat să vadă cât de mult s-a dezvoltat uzina şi de ce potenţial tehnic şi uman dispune.

Ne-a felicitat sincer.

I-am propus funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie, pe care a refuzat-o. A refuzat, de asemenea, preşedinţia onorifică.

La ultima reuniune din uzină, înainte de plecare, ne-a spus:

"Mi-a plăcut tot şi vă felicit. Vă mulţumesc pentru propunerile pe care mi le-aţi făcut, dar dumneavoastră nu aveţi nevoie de mine. Ceea ce am văzut m-a lămurit deplin.

Am să vorbesc şi cu copiii Irinei (sora lui, fiica lui N.Malaxa) şi nu vom înainta revendicări. Când mă duc la Iliescu (preşedintele Ion Iliescu) am să-i spun acelaşi lucru".

Costache Malaxa a decedat în 1996.

În toată această perioadă uzina nu a fost revendicată, iar FPS o privatizează în 2004.

Şi totuşi uzina va fi revendicată, cererea ajungând la întreprindere în 2006 deşi era datată 2001 ?!?, conform presei timpului şi televiziunii.

Asupra corectitudinii acţiunii moştenitorilor ne-am exprimat anterior punctul de vedere.

Ceea ce considerăm a fi incorect îl reprezintă nivelul despăgubirilor aprobat de Statul Român, de cca. 300 milioane euro (fără acţiunile de la Reşiţa), valoare complet exagerată.

În lipsa algoritmului de calcul care a condus la rezultatele de mai sus, încercăm definirea unei metode obiective, care să opereze numai cu elemente perfect comensurabile, să elimine orice nuanţă de subiectivism şi să determine despăgubiri conforme realităţilor istorice, care în orice caz nu pot fi ignorate.

Am eliminat posibili parametri de calcul ca: dotare tehnologică, nivel de fabricaţie sau altele asemenea şi am adoptat o manieră simplă şi comensurabilă, a suprafeţelor de teren, ce conduc la o valoare totală dar şi la o departajare exactă pe cele două perioade (înainte şi după naţionalizare).

Eliminăm chiar şi gradul de construcţie, care în perioada a doua (a statului) este de patru ori mai mare decât prima (a lui Malaxa).

Calculele se efectuează extrem de simplu, plecând de la suprafeţele de teren achiziţionate în timp de Niculae Malaxa şi Statul Român, aşa cum sunt prezentate în tabloul următor, iar nivelul despăgubirilor se stabileşte fără nici un echivoc.

Evident că pentru un calcul super sofisticat, elementele astfel obţinute se nuanţează prin participarea unor parametri eliminaţi la definirea metodei, dar a căror influenţă nu poate depăşi 2-2,5%.

În concluzie, despăgubirile cuvenite moştenitorilor Malaxa sunt de numai 63,3 milioane şi nu 300 milioane cum din greşeală sau din rea credinţă a acceptat Statul Român.

Ne permitem, de asemenea, să punem mai multe întrebări:

I. Pare destul de evident că stabilirea despăgubirilor la nivelul de 300 milioane este falsă sau interesată. Va răspunde cineva pentru această gravă eroare ?

II. Despăgubirile se achită din Fondul Proprietatea. Cum se alimentează acesta ? Nu cumva de la buget, adică de la contribuabil ?

III. Valorile achitate pentru privatizarea unei uzine sunt dirijate în acest fond ? Acoperă ele măcar despăgubirile ? Cum se procedează la privatizarea pe 1 ?

IV. Din presă, singura care alături de televiziune a informat asupra cazului, a rezultat că cererea moştenitorilor Malaxa a fost depusă în 2001. Trei ani mai târziu, în 2004, întreprinderea s-a privatizat. Chiar dacă pare greu de acceptat, se impune concluzia de necrezut că în momentul în care FPS a privatizat S.C. Faur S.A. ŞTIA CĂ UZINA ESTE REVENDICATĂ. Privatizarea unei uzine în astfel de condiţii reprezintă o gravă încălcare a legii. Ce este adevărat din toate acestea ? De ce s-a aflat de cererea de despăgubire abia în 2006 şi unde a stat aceasta în perioada 2001-2006 ?

V. Statul român, respectiv contribuabilul, sunt marii perdanţi ai acestei încâlcite afaceri. ÎNTÂI, pierd o uzină foarte importantă, pentru care - în momentul privatizării - au obţinut un preţ ridicol, ce nu acoperă decât 1,2% din valoarea despăgubirilor. DOI, pierd prin plata unor despăgubiri mai mari decât cele cuvenite, de 5 ori. Cine poartă răspunderea mai cu seamă că nu este un caz singular ? Cine se poate juca în România atât de iresponsabil cu banul public şi nu păţeşte nimic ?

Nutrim speranţa că se va găsi cineva care să răspundă la aceste întrebări.