Despre criza din 2008 (episodul I şi II)

• Episodul I

Am două probleme legate de criza economică din 2008. Căderea economiei locale a fost mai puternică decât în alte ţări din regiune şi perioada de revenire mai lungă. Pentru un economist, întrebarea este simplă; cât din structura economiei la acel moment a determinat acest rezultat şi cât a fost determinat de intervenţia statului (banca centrală sau guvern)?

Structura economiei este foarte imporantă. Cu cât economia este mai flexibilă cu atât face faţă mai uşor unor şocuri - pozitive sau negative.

Să explic fraza precedentă. O economie flexibilă este una în care resursele se mişcă dintr-un sector într-altul foarte uşor. Dacă un sector creşte puternic (sau o zonă) şi are nevoie de forţă de muncă semnalizează acest lucru prin salarii mai mari. Aşa cum salariile mai mari din alte ţări atrag forţa de muncă din România, aşa şi salariile mai mari din anumite zone sau sectoare ale unei ţări atrag forţa de muncă din altele unde forţa de muncă zace nefolosită. Este adevărat că este mult mai uşor să transferi capital dintr-un sector în altul decât forţă de muncă. Dar într-o economie liberă diferenţele de "skill" dintre două sectoare sunt eliminate de companii private sau sistemul de educaţie prin programe de training, de exemplu.

Acum despre şocuri.

Când vorbesc despre şocuri, pozitive sau negative, vorbesc de schimbări ale status quo-ului. O creştere bruscă de taxe reprezintă un şoc. O creştere de dobândă prin surprindere în altă ţară reprezintă alt şoc. Sau un alt tip de şoc, o creştere neanticipată de dobândă din partea băncii centrale (în octombrie 2008).

Alte şocuri care acţionează pe termen lung mai sunt informatizarea unei economii sau schimbarea de atitudine a consumatorului (mănâncă mai sănătos, de exemplu).

Toate aceste schimbări, şocuri, sunt preluate în economia reală şi acţionează asupra deciziilor de investiţii şi economisire. Acesta este modul prin care aceste şocuri schimbă structura economiei pe termen scurt sau lung. Dacă oamenii mănâncă mai sănătos, atunci vom vedea resurse din economie direcţionate către producerea acestui tip de bunuri. La început acestea vor fi atrase din exterior, dar rata mare de profit îi va face pe alţii să investească local.

Să revenim la ideea de bază pentru că am omis ceva voit.

Într-o economie flexibilă, este mai uşor să faci faţă şocurilor, pozitive sau negative, pentru că resursele se mişcă liber dintr-un sector în altul. Şi ce le opreşte? Intervenţia statului, reglementarea. Bineînţeles că, în realitate, răspunsul la şoc, pozitiv sau negativ, nu este imediat. După cum am spus, capitalul trece mai uşor de la un sector la altul, dar nu şi forţa de muncă. Aşa că atât forţa de muncă, dar şi capitalul cer de la stat "protecţie, ajutor" pentru perioade de tranziţie. Companiile vor să fie protejate până devin "puternice să facă faţă competiţiei". La fel şi forţa de muncă.

Partea cea mai bună despre o economie flexibilă este că nu are nevoie să anticipeze şocurile. Nu are nevoie să aibă comisii, comitete de experţi care să încerce să ghicească de unde vine următorul pericol pentru economie doar ca să mai impună o reglementare pentru a ne "proteja" (pun ghilimele aici pentru că este o promisiune goală) de efectele pericolului respectiv. Într-o economie unde resursele sunt alocate în funcţie de preţ determinat de piaţă liberă, în mare parte, nu este nevoie să anticipezi şocuri. Este nevoie să ai bine puse la punct sisteme care să faciliteze tranziţia resurselor de la un sector la altul.

Toate acestea necesită o schimbare majoră de mentalitate. A fost un moment când societatea noastră ar fi acceptat mai uşor acest tip de economie - 1990-1992. Acum este mult mai greu. În primul rând trebuie să nu mai visăm la "macrostabilitate" sau cai verzi pe pereţi. Trebuie să eliminăm această idee utopică din mintea oamenilor. Nu există niciun expert cu puteri magice care ne va duce pe toţi pe valul creşterii sustenabile către macrostabilitate. Rezultatul acestui experiment îl vedem acum. Ne frustrăm şi după câteva luni schimbăm experţii pentru că nu au confirmat ideile noastre utopice şi preconcepute (bine, şi experţii tot promit). Şi de aceea ajungem la lucruri ridicole şi închidem ochii la derapaje ale unor indivizi. De fapt, în sistemul acesta al nostru, totul este despre individ, despre omul providenţial care, prin măsurile corecte, ne va duce la macrostabiliate. Şi nu oricum, prin creştere sustenabilă.

O economie flexibilă internalizează mai uşor şocurile. Pentru o economie flexibilă un şoc este mereu pozitiv, pentru că reconfigurează în cel mai optim mod posibil economia. O economie rigidă se prăbuşeşte sau explodează în funcţie de şoc. Un şoc care creşte costurile în economie de obicei prăbuşeşte o economie rigidă. Un şoc care reduce costurile, din contră, o aruncă în aer. Într-o economie construită rigid ne mutăm permanent între două stări emoţionale - depresie şi euforie. Iar în această economie rigidă statul promite să joace rolul când al unui calmant, când al unui stimulent. Doar că atât calmantele cât şi stimulentele dau dependenţă şi pot să fie folosite în exces. Asta vedem astăzi în jurul nostru (nu doar în România).

• Episodul II

În episodul precedent am vorbit despre structura economiei. Concluzia era simplă. O economie flexibilă, şi am explicat ce înţeleg prin asta, face faţă mai bine unor şocuri decât una rigidă. Ne interesează structura economiei ca o eventuală explicaţie pentru căderea economiei în 2008 şi revenirea foarte lentă.

A două explicaţie vine de la răspunsul politicilor economice-monetară şi fiscală.

Încep cu cea mai simplă, politica fiscală.

Iniţial, politica fiscală a acţionat restrictiv pe fondul crizei de lichiditate, mulţumiri merg la banca centrală pentru această situaţie, dar după aceea s-a relaxat.

Deşi banca centrală cerea o politică fiscală restrictivă, acest lucru nu s-a întâmplat. Deficitul bugetar s-a triplat în doar câteva luni. Oricum, nu exista un şoc clar generat de politică fiscală în 2009. Partea cea mai grea şi care a contribuit la căderea economiei s-a consumat în trimestrul patru 2008 pe fondul crizei de lichiditate. Şocul politicii fiscale a venit mult mai târziu, în 2010, prin creşterea TVA.

Dar reacţia politicii monetare a fost evidenţă şi este uşor de analizat. Nu mai este un secret pentru nimeni modul în care acţionează banca centrală. Atunci când vrea să stimuleze economia pe termen scurt introduce lichiditate în economie. Când vrea să inhibe activitatea, retrage lichiditate din economie. Folosesc lichiditate pentru că banca centrală din România acţionează prin intermediul pieţei interbancare, monetare sau valutare.

Această relaţie politică monetară -economie, pe termen scurt, nu este doar opinia mea. BNR vede lucrurile la fel - " În general, dobânzi mai reduse stimulează investiţiile şi consumul în defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt consumul şi investiţiile. Astfel este influenţată cererea agregată din economie". Banca centrală ştie că, dacă într-un moment retrage lichiditatea din economie, efectul imediat este creşterea dobânzilor şi după aceea încetinirea economiei.

Bineînţeles că efectul acţiunilor băncii centrale depinde foarte mult de context. Una este să retragi din lichiditate când economia locală şi cea globală cresc şi alta este să o faci când ambele sunt în picaj. Să nu vă imaginaţi că, în realitate, lucrurile se întâmplă automat. Banca centrală are o formulă magică care îi spune cât din lichiditate trebuie retrasă pentru ca economia să încetinească exact cât trebuie şi nu mai mult. Prostii.

În realitate banca centrală lucrează cu multe estimări. Informaţiile pe care le are se referă la trecut, iar şi acelea sunt revizuite. De aceea este important ca cei care iau decizii la banca centrală să înţeleagă relaţia pe termen scurt şi mediu politică monetară -economie reală şi mai ales să înţeleagă structura economiei în care se află. Încă un lucru, trebuie să înţeleagă cum sunt conectate economia locală şi economia globală.

Da, politica monetară se bazează pe foarte mult subiectivism sau experienţă. Depinde de cine este la conducere. Dacă sunt amatori sau diletanţi (oameni care au ajus acolo doar pe baza conexiunilor politice) atunci avem parte de subiectivism. Dacă ajung oameni care au demonstrat că înţeleg ce am zis mai sus atunci avem parte de experienţă.

Având în vedere această caracteristică a politicii monetare, este important ca deciziile de politică monetară să fie anticipate de economie, transparenţă, şi să nu aibă o magnitudine mare. Dacă tot lucrezi cu informaţii puţine este bine să nu surprinzi şi mai ales să nu faci mişcări agresive. În cazul în care informaţii noi îţi infirmă opinia să poţi să dai înapoi uşor şi să nu laşi urme adânci în economie. De aceea băncile centrale nu cresc dobânda de politică monetară brusc şi o fac cu paşi mici-puncte de bază în loc de procente. Oricum, chiar dacă nu vor să o recunoască o fac asimetric (scad dobânzile mai uşor decât le cresc).

Totuşi, este nevoie de un punct de referinţă. Este nevoie de un model care să ofere un punct de pornire. Fiecare banca centrală are un model care încearcă să aproximeze cât mai mult structura economiei. De la acest model încep discuţiile. Modelul oferă diferite scenarii pentru diferite decizii de politică monetară. Toate aceste modele arată că o dobândă mai mare are efect negativ pentru dinamică PIB. Dar există o două diferenţe cu viaţă reală, în cele mai multe cazuri. În primul rând, în model, dobânda creşte neanticipat. Noi cei care acţionăm în economie suntem surprinşi de decizia băncii centrale. Astfel, efectul este mult mai puternic asupra dinamicii PIB decât în cazul în care decizia era anunţată în prealabil de banca centrală. Băncile centrale ştiu acest lucru şi mai toate fac eforturi pentru a nu surprinde piaţă. În al doilea rând, în model dobânda creşte şi scade imediat. Nu vedem acest lucru niciodată în realitatea.

Mai important este răspunsul dinamicii PIB care este acelaşi în toate modelele. Fără excepţie, indiferent de structura modelului şi indiferent de ţară. Dobânda creşte, iar dinamic PIB răspunde negativ instantaneu (foarte important). După aceea, în model dobânda revine la nivelul iniţial, dar dinamica PIB rămâne negativă (valori din ce în ce mai mici) câţiva ani la rând. Iar acest lucru este important pentru că arată că, deşi în model dobânda revine la valoarea iniţială, şocul are efecte pe perioade lungi.

Să vă dau un exemplu.

Să zicem că BNR creşte dobânda astăzi. Dinamica PIB reacţionează imediat, dar punctul minim al PIB (nu dinamica) se află în viitor, cam peste 8 trimestre. Adică, creşte dobânda azi, PIB scade azi şi continuă să scadă tot de pe urma acestui şoc încă 8 trimestre. Da, politica monetară acţionează asupra economiei cu până la 8 trimestre. De aceea este nevoie de oameni cumpătaţi, echilibraţi, cu experienţă pentru că o greşeală se repară foarte greu. Folosesc greşeală pentru că alternativa, manipularea masei monetare în interes propriu şi politic, este devastatoare pentru o economie şi o poate ţine pe ultimul loc ca cea mai săracă ţară din Europa decenii la rând.

Aşadar, este clar că atât teoria economică dar şi modelele empirice estimează un efect negativ pentru PIB pe termen scurt şi mediu de la o politică monetară restrictivă. Iar efectul depinde de cât de anticipată este o astfel de decizie şi cât de mult cresc dobânzile. Dacă o bancă centrală decide să dubleze prin surprindere dobânzile este de aşteptat (fără să înţelegi prea multe) o cădere bruscă a dinamicii PIB şi cu magnitudine mare. Dacă acest lucru se întâmplă într-un moment în care are loc o criza la nivel global, doar un amator ar putea să creadă că o astfel de decizie nu ar duce la o criză economică şi în economia locală.

(preluare florincitu.wordpress.com)