DESPRE FARISEI CARE ALUNGĂ URAGANUL CU BĂŢUL Ameninţările lui Isărescu la adresa Guvernului

În Revista 22 de marţi a fost publicat un interviu cu domnul guvernator BNR Mugur Isărescu, în care au fost expuse motivaţiile opoziţiei sale la Codul fiscal votat în (cvasi)unanimitate de Parlament în iunie 2015. În genere, presa main - stream, obişnuită să îl creadă instantaneu pe al doilea cel mai credibil român în viaţă, s-a grăbit să se arate îngrijorată în tandem cu domnul Isărescu pentru lipsa (potenţială) a surselor de finanţare a (potenţialului) deficit bugetar generat de noul Cod Fiscal. Iar presa de specialitate economică, în rândurile căreia se află analişti care îl consideră pe domnul Isărescu un "Dumnezeu" al economiei, a plusat, creând derută prin multiple alte motivaţii artificiale, după care acest nou Cod Fiscal nu e bun (deşi acest "Dumnezeu" al inşilor respectivi spune negru pe alb, chiar în interviul enunţat, că acest Cod Fiscal este "binevenit"). S-au băgat în seamă chiar şi unii avocaţi fiscalişti, mari lăudători ai Codului Fiscal 2004 de sorginte socialistă, dar care au trecut acum, în mod oportunist, la dreapta.

Mie însă mi-au atras atenţia nu motivaţiile opoziţiei domnului Isărescu la Codul Fiscal, ci două alte afirmaţii ale acestuia, ambele de o gravitate extremă şi ambele împănate cu jumătăţi de adevăruri : (i) băncile din România au ajuns la suprasaturaţie în privinţa expunerii pe Statul român - debitor; "ele sunt deja supraexpuse pe titluri de stat româneşti"; (ii) Statul român nu se va mai putea împrumuta în continuare la bănci sau la instituţii financiare internaţionale pentru a-şi finanţa deficitul bugetar, întrucât băncile vor opri finanţarea, cu titlu de sancţiune pentru generarea unui deficit bugetar nesustenabil. De fapt, domnul Isărescu a spus chiar mai mult - că băncile îşi vor retrage liniile de (re)finanţare a Statului român, întrucât li se pregătesc legi defavorabile "şi nu ştiu cât mai sunt dispuse să finanţeze, în condiţiile în care văd că li se pregătesc alte iniţiative legislative care le vor pune la plată". E vorba, desigur, de legi ca aceea a conversiei în lei a creditelor în valută sau de legea dării în plată cu efect liberatoriu pentru debitor.

De altfel, domnul Isărescu ameninţă, voalat, că acestor măsuri de majorare a deficitului bugetar, BNR le va putea răspunde, la nevoie, cu ridicarea dobânzilor "până la tavan" (expresie a domnului Isărescu).

Nu ştiu dacă domnul Isărescu vorbeşte şi acum în numele băncilor pe care le-a apărat dintotdeauna, dar ca demnitar al Statului român şi ca şef al unei instituţii care se află în subordinea Parlamentului ar trebui să dea de urgenţă explicaţii în Parlament, printr-un raport public, asupra acestor afirmaţii. Ele depăşesc cu mult "mandatul" BNR, intrând pe teren politic.

Cum s-a ajuns ca băncile să se "supraexpună" pe Statul român? Băncile au practicat, sub ochii larg închişi ai BNR, împrumuturi sau achiziţii de bonduri româneşti, întrucât acestea nu doar că au fost profitabile, dar ele sunt trecute în contabilitate cu risc zero, ceea ce nu numai că dă confort împrumutătorului, care nu mai este nevoit să cheltuiască bani şi resurse pentru a gestiona riscul, dar îi şi curăţă portofoliul, ridicându-i ratingul (acesta se calculează în funcţie şi de calitatea portofoliului, nu numai în funcţie de capitaluri proprii sau atrase ale împrumutătorului). Tot cu acordul BNR şi din iniţiativa guvernului Băsescu - Boc, cel cu măsurile fasciste de austeritate din 2010, băncile fac o afacere excepţională din creditele Prima Casă, care beneficiază de garanţia Statului român pentru jumătate din suma împrumutată (25% din preţul casei este asigurat cu titlu de avans de către împrumutat, ceea ce înseamnă că, practic, banca împrumutătoare îşi asumă doar 37,5% din riscul împrumutului). Aşa că de ce ar mai cheltui băncile bani şi resurse pentru a finanţa economia reală, unde riscurile sunt atât de mari? Şi pentru că băncile s-au supra-expus pe Statul român nu înseamnă asta că, de fapt, cineva nu şi-a făcut treaba cum trebuie, iar acel cineva este opozantul Codului Fiscal, domnul Isărescu?

De altfel, suntem chiar atât de siguri de existenţa acestei supraexpuneri, în condiţiile în care, aşa cum se va arăta mai jos, România este în grupul ţărilor care au rezultate bune în efortul de reducere a gradului de îndatorare (deleveraging)?

Suntem, de asemenea, siguri, că va exista un deficit bugetar de 17 miliarde de lei, aşa cum calculează domnul Isărescu? Oare nu cumva aceşti bani ar putea fi asiguraţi cu asupra de măsură dacă s-ar întări controlul asupra corporaţiilor mutinaţionale care declară pierderi artificiale în România, pentru a exporta profit? Sunt cel puţin 2,5 miliarde de euro care s-ar putea încasa din această zonă, dacă fiscul român, eventual cu sfatul înţelept al domnului Isărescu, ar recalifica operaţiunile intragrup prin care, conform dlui prim-viceguvernator Florin Georgescu, sunt rostogolite, de peste 7 ani, pierderi anuale de 9 miliarde euro (a se vedea raportul domnului Georgescu făcut public în 24 iulie). Oare nu cumva reducerea TVA şi eliminarea impozitului pe dividende ar putea majora încasările la buget, prin creşterea gradului de conformare voluntară? Şi, în plus, nu cumva ar fi o soluţie, pe care să o susţină cu înţelepciune domnul Isărescu, viitorul mare preot al Sanhedrinului (=preconizatul Comitet Naţional pentru Stabilitate Macro-prudenţială), ca băncile delicvente şi recalcitrante să reducă soldul datoriilor consumatorilor cu 25-30% şi să restituie ceea ce au primit de la consumatori în ultimii 7 ani fără a fi datorat (sume evaluate de mine la 6000 de euro, în medie)?

Gesturile succesive ale tandemului Volksbank - Banca Transilvania de reducere a soldului creditelor şi de eliminare a unor clauze abuzive din contracte demonstrează că această măsură nu este o simplă teorie sau dorinţă a mea, ci o realitate palpabilă. Cu asemenea măsuri, consumul ar putea creşte natural, la fel şi investiţiile, fără a fi nevoie ca Statul sau consumatorii să se împrumute din nou, majorând "supraexpunerile" băncilor.

Soluţiile domnului Isărescu ("să majorăm impozitele, nu să le reducem, cum este prevăzut în Codul Fiscal, şi să reducem cheltuielile publice, inclusiv cele cu salariile şi pensile, să exportăm mai mult şi să ne reducem importurile") sunt nu numai greşite, sunt şi cinice, mai ales că domnia sa este acolo unde este de 25 de ani.

De altfel, mai există un motiv, mult mai important, pentru care susţinerile domnului Isărescu trebuie combătute, iar un eventual raport al său în Parlament respins.

În mod evident, ne paşte o nouă criză financiară, una mult mai gravă decât cea din 2008, generată de falimentul Lehman Brothers. O ştie şi domnul Isărescu, numai că se face că plouă. Viitoarea criză, iminentă criză, este o criză a datoriilor suverane, adică a datoriilor în care s-au afundat statele.

Ceea ce fac atât susţinătorii, cât şi opozanţii noului Cod Fiscal seamănă cu gestul lui Lisimah, regele Traciei, care, înfrânt în lupta de getul Dromihetes şi rămas fără o mare parte din armată, plus fiul său Agatocle, a luat marea la bătaie cu nuiaua.

Cei care s-au lansat în această dezbatere sunt nişte farisei care sunt convinşi că vor putea alunga uraganul ameninţându-l că îl vor altoi cu băţul pe spinare.

Vă invit să urmăriţi cu atenţie cele de mai jos. Cifrele utilizate sunt publice, putând fi vizionate oricând pe internet.

Canada, 1974: Băncii Centrale i s-a interzis prin lege să dea statului împrumuturi. Până la acel moment, Banca Centrală, deţinută de poporul canadian, dădea statului împrumuturi fără dobândă. Statul canadian, din acel an, a fost obligat să se împrumute de la bănci. Preţurile caselor, singurele investiţii de valoare ale omului de rând, au ajuns să crească de la 20 mii dolari canadieni în 1974, la 200 de mii de dolari canadieni, în 2012. Băncile, din acel moment fatidic - 1974 - nu doar că şi-au consolidat monopolul activităţii de atragere de depozite de la populaţie şi de creditare a firmelor şi a populaţiei, dar au dobândit şi dreptul exclusiv de a "credita" statul, plus dreptul de a se împrumuta ele însele cu dobânzi reduse de la Banca Centrală, pentru a-i plasa ulterior cu împrumut, atât particularilor, cât şi statului sau instituţiilor sale. Evident, dobânda la aceste credite a fost şi este mai mare decât dobânda la propriile împrumuturi ale băncilor comerciale de la Banca Centrală. Evident, modelul Băncii Centrale a Canadei a fost replicat peste tot, inclusiv în România. De atunci, băncile, titulare ale acestui monopol multiplu, s-au transformat în vânători şi exploatatori de rente (denumire folosită de Joseph E. Stiglitz în cartea sa din 2012, Preţul inegalităţii), în cel mai pur stil feudal. Fără nici un plus de valoare adus economiei, fără nici un efect benefic pentru viaţa omului, ci doar mulţumită aşezării pe valul acestui odios monopol, băncile au făcut bani din nimic, au controlat economia, au determinat scrierea de legi favorabile lor şi au cauzat emiterea de soluţii judiciare favorabile lor.

Statele, transformate rând pe rând în corporaţii, s-au împrumutat din ce în ce mai mult la bănci, intrând într-un cerc vicios al refinanţărilor care le-a dus la o relaţie de tipul slugă - stăpân cu băncile creditoare.

Primele patru economii ale Europei - Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia - au, fiecare, datorii de câte 2,2 trilioane de euro. Toate, împreună, abia dacă depăşesc Japonia (aceasta are datorii de un catralion de yeni, echivalent al sumei de 10,4 trilioane de dolari, reprezentând 415% din PIB). Şi toate acestea sunt mici copii faţă de SUA, un stat cu o datorie publică de 15 trilioane de dolari (260% din PIB) sau faţă de China (aceasta are datorii de 28 de trilioane de dolari, reprezentând 250% din PIB; în 2007, China avea o datorie de "doar" 7 trilioane de dolari; multiplicarea de patru ori a acestei datorii, în doar 8 ani, este pur şi simplu terifiantă).

De regulă, aceste economii mari şi foarte mari produc, anual, mai puţin decât "valorează" datoriile lor la bănci.

Economiile SUA şi China produc, în fiecare an, de două ori şi jumătate mai puţin decât suma datoriilor contractate. Iar cazul Japoniei este de-a dreptul patologic: datoria publică este de mai mult de 4 ori mai mare decât totalul afacerilor acestei economii.

McKinsey Global Institute a calculat, într-un studiu din 2015, că în 8 ani de la declanşarea crizei financiare, datoria publică globală s-a ridicat la 57 de trilioane de dolari(1). Din 2007 până în semestrul 4 al anului 2014, datoria publică a crescut cu 25 de trilioane de dolari. O mare parte din aceste noi datorii publice rezultă din bail-out-uri ale băncilor prea-mari-pentru-a-fi-lăsate-să-eşueze, programe încurajate de toţi liderii lumii, inclusiv de domnul Obama, laureat al Premiului Nobel pentru pace în 2009. Statele au preferat să se afunde în abisul datoriilor (şi să ia cu ele în abis şi propriul popor) pentru a salva de la pierire bănci maligne sau pentru a aduce înapoi din groapă bănci-zombies. După cum se observă, studiul celor de la McKinsey ia în calcul, practic, doar datoriile primelor 7 economii ale lumii (SUA, China, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) - mai mult de 95% din această datorie publică este "deţinută" de acestea.

Select acest club al celor 7 mari economii, nu?

Oare cine are cele mai mari corporaţii multinaţionale originare implantate în teritoriul propriu? Exact aceste 7 ţări.

Oare cine are cea mai dură legislaţie contra debitorilor - simpli particulari supraîndatoraţi? Exact aceste 7 ţări.

Desigur, nu trebuie "subestimate" Rusia, Spania, Olanda, Canada, Australia, India sau Brazilia, dar datoriile publice ale acestora par a fi mai "modeste" ...

Aceste ţări nu mai sunt de mult ţări bogate şi nici ţări dezvoltate sau "civilizate". Aceste ţări, cu tot cu cetăţeni şi statele lor - corporaţii, sunt debitori supraîndatoraţi la bănci. La aceleaşi bănci pe care le-au salvat de la pieire.

Cu datoria sa publică de "doar" 320 miliarde euro, Grecia nu este chiar bolnavul nr.1 al Europei şi nici al globalizării. Statul - corporaţie este bolnavul. Virusul este împrumutul bancar practicat de state-corporaţie.

Desigur, România nu putea rata acest tren. Ne-a obligat domnul Isărescu să urcăm în el în 2010, prin împrumutul ne-necesar de 20 miliarde euro de la FMI şi CE.

Cu toate că, în 2008, datoria publică a României reprezenta doar 13% din PIB, în 2015 a ajuns la 40% (56 miliarde euro), adică a crescut de aproape 4 ori. Această creştere ameţitoare este dată aproape exclusiv de contractarea acestui împrumut de 20 miliarde euro în 2009-2010.

Culmea cinismului este că domnul Isărescu spunea marţi: "Să nu uităm că, în ultimii ani, datoria publică a României a crescut de la 15% la 40% din PIB. Parlamentul trebuie să fie complet şi corect informat în legătură cu această situaţie". Oare cine o fi aranjat acest împrumut, după ce ne persifla cu expresii de genul "mai uşor cu criza pe scări"?

După cum se observă în graficul alăturat, redactat şi publicat de cei de la McKinsey, România, ţară în curs de dezvoltare, se situează în zona de "deleveraging" (= reducerea gradului de îndatorare), alături de ţări ca Argentina şi Israel, dar la mare distanţă de ţări precum Ungaria, Polonia şi Cehia şi la distanţe astronomice de ţări europene ca Franţa, Spania, Italia, Olanda, Grecia, Portugalia şi Irlanda (aceasta din urmă având un grad de îndatorare care aproape că îl egalează pe cel al Japoniei, cel mai mare din lume), care încă se află în zona de "leveraging", adică de creştere a gradului de îndatorare.

Graficul alăturat este preluat de pe situl McKinsey Global Institute(2).

Conform celor de McKinsey Global Institute, "îndatorarea rămâne un instrument esenţial pentru finanţarea creşterii economice, dar modul în care se creează, se utilizează, se monitorizează şi (când este necesar) se operează ştergeri de datorii încă trebuie îmbunătăţit".

Aşadar, important este nu ca Statul român să continue să se împrumute la bănci sau la instituţii financiare internaţionale, ci ca împrumuturile vechi să fie monitorizate şi închise, important este ca Statul român să nu se mai împrumute. În mod normal, într-o ţară unde impozitele şi taxele se plătesc la timp şi integral, iar cheltuielile sunt corect efectuate, nu ar trebui să existe deficit bugetar. Dacă tot vorbim de macro-prudenţialitate, asta ar fi lucru prudent şi înţelept pe care ar trebui să îl susţină marele preot al Sanhedrinului, domnul Isărescu.

Precizez, în final, că acest articol nu este laudativ la adresa Codului Fiscal. E un cod pe care, de altfel, spre deosebire de domnul Isărescu, îl consider anti-liberal, slab ca mesaj şi foarte prost redactat sub raportul tehnicii legislative; cu o altă ocazie, am să spun mai pe larg aceste lucruri; e de enunţat, încă de pe cum, însă, cel mai grav lucru pe care îl face acest cod - deplasează sarcina fiscală către angajaţi, profesiile liberale, persoanele fizice autorizate şi întreprinzătorii individuali sau familiali, favorizând făţiş, încă odată, corporaţiile. Cu atât mai puţin, acest articol nu este laudativ la adresa domnului Teodorovici, mai ales că acest cod nu este "opera" domniei sale, ci a domnului Vilcov, aflat în prezent într-o postură de neinvidiat.