Diversificare: vrem sau nu vrem?

Sunt un promotor "neremunerat" al diversificării resurselor energetice şi al unui parteneriat strategic româno-kazah. Provocat, intervin şi eu în polemica legată de recenta tranzacţie "Rompetrol - KazMunaiGaz".

Pentru a diminua dependenţa de importurile de hidrocarburi din Rusia, europenii caută oportunităţi pretutindeni. În martie şi aprilie curent delegaţii ale Uniunii Europene au vizitat statele central-asiatice (Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan), abordând probleme de cooperare economică şi energetică, inclusiv con-strucţia de gazoducte şi oleoducte.

România, membră a Uniunii Europene, este de acord, în declaraţiile oficiale, cu teza diversificării resurselor energetice. Acum avem o şansă reală: oferta din partea Kazahstanului. Mass-media de la Bucureşti, ca la comandă, a declanşat o tumultoasă dezbatere "pro şi contra". Să menţionăm, mai întâi, esenţa ideilor şi argumentelor "contra": "Petrolul nostru a încăput pe mâna Rusiei. Acum România îşi va relua locul în hegemonia Moscovei. Tranzacţia ar fi imposibilă fără binecuvântarea Rusiei, care urmăreşte interese majore în Kazahstan, în special cosmodromul Baikonur. Moscova impune ţărilor central asiatice diverse proiecte regionale pentru a sabota programele energetice ale Oc-cidentului. Kazahstanul este o ţară condusă de clanuri şi n-are progrese suficiente în ale democraţiei. Face parte din CSI şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Tranzacţia încheiată, în baza unor calcule strict economice, cu o ţară din afara spaţiului NATO, dă de gândit serios. Întâmplarea de-monstrează că structurile de securitate înregistrează la-cune în activitatea lor infor-maţională".

Va să zică, nu e lucru curat. Dar dacă acţiunile Rompetrol erau vândute unor companii de stat din ţări ca Ungaria, Grecia, Austria? Ar fi mai existat discuţii aprinse? Desigur, numai că motivaţia, condiţionată de alte interese şi din alte culise, ar fi fost puţin diferită.

Problema, cred eu, nu este în Kazahstan, ci la noi, în Româ-nia. Probabil că chiar o filieră a corporaţiilor ruseşti vehiculează tactic "pericolul rusesc", după criteriul "unde dai şi unde crapă". Explicaţia: desigur, vrem să vină petrolul kazah în Europa. Dar numai nu prin România. Dacă nu se poate altfel, atunci să-l aducă OMV- Petrom şi Lukoil. În contrapondere, acţionează o altă grupare, la fel de numeroasă şi influentă. Aceasta acceptă orice ofertă. Condiţia: rezolvarea problemei, cu adevărat strategice, urmează a fi controlată de ei. Dacă nu, atunci s-o facă oricine şi de oriunde, în afară de echipa lui Dinu Patriciu. Ca întotdeauna şi pretutindeni, se mai amestecă în vorbă trans-naţionalii mafioţi, vânătorii de comisioane: "Dar noi, ce-o să avem de la cazahi?".

Indiferent de rezultatul "confruntării logoreice" de la Bucureşti, securitatea energetică şi diversificarea vor rămâne, bineînţeles, o problemă prioritară pe agenda internaţională a SUA, UE şi NATO. Foarte mulţi experţi persistă în convingerea lor că Rusia nu va ezita să utilizeze corporaţia Gazprom drept instrument de influenţă politică şi economică faţă de restul lumii.

Cum procedăm? Când România e nevoită să decidă într-o atare combinaţie de strategie energetică, există o condiţie sine qua non: partenerul are sau nu are hidrocarburi? Cazuistica, politicianismul, mitomania, pamfletul, fabulaţia şi luptele intestine specifice naţiunii, alimentate şi din exterior, nu valorează doi bani.

Austria, bunăoară, este totalmente dependentă şi controlată de Rusia fiindcă nu dispune de zăcăminte de petrol şi gaze. Kazahstanul este o putere energetică în devenire, tot mai suverană. Dispune de hidrocarburi suficiente şi poate asigura o bună parte din necesităţile europenilor. Kazahii nu consideră o tragedie faptul că la ultimele alegeri niciun partid de opoziţie nu a depăşit pragul electoral de şapte procente. Există exemple în istorie când parlamentul compus din membrii unui singur partid să fie foarte eficient. "Miracolul" din unele ţări asiatice a spulberat mitul despre universalitatea modelului occidental de democraţie şi guvernare. În căutarea unor exemple adecvate de modernizare politică, liderii kazahi apelează şi la paradigma "democraţiei asiatice", verificată în Coreea de Sud, Thailanda, Malaysia, Singapore, percepute ca state democratice şi de occidentali. Acestea, refuzând reţetele occidentale de modernizare, au înregistrat performanţe economice superioare în comparaţie cu fostele metropole. Experienţa "tigrilor asiatici" serveşte drept orientare şi pentru ideologii reformelor din Kazahstan.

Dar unora, ne-am convins, nu le place defel Kazahstanul şi critică tranzacţia. Cu ce-i putem ajuta? Există, pe această planetă, la ora actuală, patru ţări cu enorme resurse energetice. Le dau în ordine alfabetică: Arabia Saudită, Iran, Rusia, Venezuela. Actori strategici ai marelui joc petrolier, acestea vor ocupa o poziţie decisivă în geopolitica viitorului. Dar nici una nu aderă la NATO şi companiile lor din sectorul energetic sunt, în mare majoritate, de stat. Nici cu democraţia nu stau bine. Deci, niciuna nu convine partenerului român.

Apropo, rafinăria "Petromidia" nu a fost concepută contând pe materia primă venită din Iran? Petrolul românesc nu a fost niciodată suficient pentru proiectele noastre ambiţioase. De ce acum nu se găseşte un segment de capital autohton, care să tatoneze "varianta Iran"? Să fim gata când Occidentul va da verde, ca pentru Libia. Presupunem că noi credem Iranul, când liderii săi ne asigură de intenţiile paşnice în domeniul energiei nucleare. Şi atunci să ne imaginăm o ţară cu 20 de centrale atomoelectrice. O elită politică şi intelectuală iraniană preocupată de desalinizarea apei de mare, de irigarea deşertului, de construirea de autostrăzi şi alte componente de infrastructură modernă, de elaborarea şi punerea în aplicare a unor programe de protecţie socială. Electroenergetica atomică îi va permite să nu mai ardă petrolul şi gazele pentru a obţine energie. În consecinţă, Iranul îşi poate axa şi el economia naţională, precum Rusia, pe petrodolari, proveniţi din exporturile de hidrocarburi. Având gaze şi electricitate îndeajuns, poate să-şi dezvolte industria petrochimică. Asigurându-şi independenţa energetică, se poate simţi un campion mondial neavând nici un fel de armă de distrugere în masă. Progresul va pune Iranul într-o situaţie de interdependenţă cu restul lumii. Această ţară poate deveni o mare putere energetică, adică o ţară care îşi rezolvă toate problemele singură, inclusiv cele de aprovizionare, şi exportă mari cantităţi de resurse energetice. Renunţând la bombe, având petrol şi enorme zăcăminte de gaze naturale, edificând propria electroenergetică nucleară, Iranul poate deveni şi ţara care să aprovizioneze o jumătate de lume. Indiscutabil, Iranul, ca potenţial, este unicul concurent serios al Rusiei pe piaţa europeană a gazelor naturale. Actualul conflict cu Occidentul împiedică venirea gazului iranian în Europa drept contrapondere la cel importat din Rusia. Regretabil, dar altă modalitate de a face să scadă preţurile în Europa, practic, nu există. Menţionăm că ruşii au iniţiat deja negocierile tradiţionale cu statele membre ale CSI şi ţările baltice, cerându-le ca, în 2008, să plătească pentru gazele importate cu 40% mai mult. Preţul poate ajunge la 280 dolari pentru mia de metri cubi faţă de 190-200 dolari în prezent. Unele surse consideră că preţul cerut de ruşi va ajunge la 320 dolari. Dacă o scoate la capăt, monopolistul Gazprom va avea, pe pieţele respective, o majorare a încasărilor de 15-40%. Aceasta ar însemna o creştere de la 10,5 miliarde dolari până la 12-14, 7 miliarde dolari la livrările de gaze către Ucraina, Belorus şi cele trei ţări baltice. În ultimii doi ani însă Gazprom nu a reuşit să finalizeze aceste negocieri, însoţite de conflicte serioase care ameninţă cu sistarea livrărilor către Europa. Gerhard Schroeder, devenit cadru executiv la Gazprom, spunea că doar un idiot poate să creadă că Europa ar putea să-şi reducă dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Fostul cancelar german are acum o leafă de la Gazprom de 300.000 dolari pe an şi conduce lucrările la gazoductul nordic ce va ocoli Ucraina. Deocamdată Ucraina şi-a redus consumul de gaze naturale cu 1%, Belorus cu 5% şi Republica Moldova cu 18%. Eu sper, totuşi, că politica de majorare a preţurilor îi va forţa pe consumatorii europeni să nu mai tergiverseze diversificarea surselor de aprovizionare cu hidrocarburi şi să scape de conductomanie.

Dacă nu vrem nici Kazahstan, nici Iran să acceptăm ca partener pentru România o ţară din eşalonul doi: Libia, Nigeria, Alger, Turkmenistan, Uzbekistan?

Interesant cum va comenta mass-media americană vizita delegaţiei din Turkmenistan în perioada 21-30 septembrie. O ţară ce suferă de multe "păcate", inclusiv o parte din cele atribuite de unii români Kazahstanului. Echipa de specialişti turcmeni în domeniul petrol şi gaze, invitaţi de Agenţia SUA pentru comerţ şi dezvoltare, este condusă de şeful Direcţiei Executive de Stat pentru gestionarea şi utilizarea resurselor energetice, patronată chiar de preşedintele ţării. Întâlnirile cu cercurile de afaceri americane şi reprezentanţii administraţiei de la Washington au drept scop oportunităţile cooperării bilaterale în domeniul energetic.

Desigur, e mai plăcut să ai de a face cu ţări unde există stabilitate politică, iar hidrocarburile sunt extrase de companiile private ale marilor puteri consumatoare. Ar fi un control dublu, asigurând accesul la resursele energetice şi la politica producătorilor. O motivaţie uşor de înţeles. Importatorii doresc linişte şi siguranţă. Destinul a vrut însă ca rezervele mari de hidrocarburi să fie în ţările unde operează companiile de stat. Este necesar un compromis şi o coexistenţă a celor două tipuri de economie în sectorul hidrocarburilor - public şi privat. Se schimbă lumea şi economia la fel. Evoluează China, India, Rusia şi Brazilia. Se va schimba şi Iranul. Brazilia se autoaprovizionează cu resurse energetice. India şi China vor importa în continuare enorme cantităţi de petrol şi gaze. Se configurează o concurenţă pe termen lung. În primul rând între America de Nord, China şi Europa la importurile de gaze naturale din diverse regiuni. În viitoarea conjunctură Iranul, Rusia şi Kazahstanul vor deveni pentru România şi Europa în general factori de importanţă excepţională. Accentul ostentativ pe noţiunea de "superputere energetică" îi încântă poate pe unii exaltaţi din ţările respective. Dar ele necesită stabilitate şi condiţii ca viitorii 15-20 de ani să-i dedice democratizării, modernizării şi rezolvării unor probleme naţionale stringente. Suntem îndreptăţiţi să aşteptăm de la "superputerile energetice" în devenire sau consacrate deja un "supercalm" şi o "superstabilitate", mai cu seamă pe piaţa hidrocarburilor.