Drama lor şi frica noastră

Echipa naţională de fotbal se află în faţa unei duble decisive pentru calificarea la turneul final al Campionatului European de anul viitor, iar jucătorii sunt asaltaţi de către staff-ul tehnic cu discursuri mobilizatoare. Fraza sună bine din punct de vedere ... sportiv. Dacă enumerăm cei doi adversari e inevitabil să nu se audă un oftat, poate fi de uşurare, dar şi de uşoară dezamăgire. Jucăm la Budapesta, fără spectatori, cu Belarus şi la Bucureşti, cu spectatori minori, cu Andorra. Ca să nu existe comentarii inutile, oricum am privi lucrurile sunt doi adversari care nu există şi nu au existat în fotbalul european de top. Tratarea adversarului cu seriozitate reprezintă o formă de respect pentru el şi sport, dar şi o măsură de precauţie, pentru a evita surprizele. Exagerarea seriozităţii ne duce în zona fricii şi a lipsei de încredere în forţele proprii. Orice ar face Andorra, dacă ai în plan să ajungi la un turneu final nu trebuie decât să ai grija diferenţei de scor, nu pe aceea a punctelor puse în joc. Excesul de precauţie - marcă înregistrată de antrenorul Dan Petrescu, dar folosită des şi de selecţionerul Edward Iordănescu - este de multe ori ridicol şi poate avea efectul unui bumerang pentru jucători. Dacă actuala echipă nu poate învinge Belarus şi Andorra, chiar nu are ce căuta la Euro 2024.

Discuţiile apărute pe la colţuri, legate de faptul că principalul adversar pentru locul doi, Israel, nu joacă în acelaşi timp cu noi şi că am fi oarecum dezavantajaţi, nu ţin de sport, ci mai degrabă de cu totul altceva. Oamenii aceia trăiesc o dramă, a războiului desfăşurat în satele şi oraşele lor, aşa că fricile şi neputinţele noastre fotbalistice nu au ce căuta în această zonă.

Frica păzeşte pepenii, dar în ciuda faptului că există similitudini între o minge şi un pepene, fotbalul nu e bostănărie.