EXCLUSIV CNSAS este o instituţie inutilă şi nocivă (I)

CNSAS a întocmit un dosar, pe care l-a trimis instanţei de judecată pentru ca aceasta să stabilească dacă Traian Băsescu a fost colaborator al Securităţii, în sensul că delaţiunile sale repetate au determinat acte ale acesteia întreprinse ca poliţie politică.

Dosarul conţine două note informative, pe care se pare că Băsescu le-a recunoscut şi şi le-a asumat, o copie microfilmată a unui fişier fizic gol, precum şi alte documente subsidiare.

Nu există un angajament scris al posibilului colaborator, dovada unei remunerări şi nici o asumare scrisă a identităţii reale din spatele numelui conspirativ cu care sunt semnate cele două note (Petrov).

O parte a mass media consideră înscrisurile îndosariate şi logica CNSAS drept dovezi incontestabile ale colaborării fostului preşedinte cu Securitatea, ca poliţie politică.

Băsescu pretinde că actele din dosar au fost predate CNSAS, ca parte a întregii arhive a fostei Securităţi, încă din anul 2006, la iniţiativa sa, în calitate de preşedinte al CSAT, şi că ele nu dovedesc nimic, motiv pentru care el va avea câştig de cauză în instanţă.

În timp, CNSAS a eliberat 4 (patru) certificate conform cărora Traian Băsescu nu a colaborat cu Securitatea ca poliţie politică.

Avem următoarele premise:

1. Securitatea Statului, serviciul de informaţii al României Socialiste, a avut ca principală activitate protejarea infamului regim de acte de subminare provenite din interior, persecutarea oponenţilor, explicit sau implicit manifestaţi, încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului.

2. Securitatea a dispus de un aparat însemnat şi de mari efective de informatori. Colaborarea cu Securitatea se statuta printr-un angajament şi era legal recompensată. Delaţiunile se făceau în acest cadru şi în această formă.

3. Calitatea de colaborator al Securităţii fostului regim este reprobabilă, imorală, criminală şi incompatibilă cu deţinerea unei funcţii publice în prezenta orânduire.

4. Pentru a preveni acordarea unor demnităţi şi investirea cu funcţii şi calităţi oficiale a securiştilor şi delatorilor, Statul Român a decis prin Legea nr. 187/1999 înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Legea a fost amendată prin OUG nr. 24 din 2008. CNSAS verifică, din oficiu sau la cerere, apartenenţa sau non apartenenţa unui cetăţean la structura Securităţii, ca lucrător sau colaborator. CNSAS este condus de un colegiu compus din 11 membri numiţi de Parlament pentru un mandat de 6 ani. CNSAS acreditează cercetătorii arhivei. Cercetători neacreditaţi nu există.

5. O adeverinţă emisă de CNSAS este validă şi funcţionează ca un verdict, ca o sentinţă definitivă. Dar, un număr neprecizat de verificări se poate reitera oricând privitor la aceeaşi persoană şi se pot emite adeverinţe în număr nelimitat.

6. Nu e clar care sunt consecinţele asupra unei activităţi deja consumate, în cazul în care CNSAS rectifică un verdict din "necolaborator" în "colaborator". Nu se ia în calcul anularea unor acte sau decizii efectuate sau pronunţate într-o calitate legală, nici numita calitate legală nu este revizuită retroactiv, nici actele săvârşite nu sunt atinse de nulitate.

7. Calitatea de delator este una extrem de scârbavnică şi odioasă în orice sistem de valori.

Aceste date, adevărate sau false, impun o seamă de discuţii, un semnificativ număr de întrebări şi o analiză obiectivă şi lucidă.

• 1. Ce ştim despre Securitate?

"Securitatea" a fost serviciul de informaţii în Republica Populară, apoi Socialistă, România. Suma structurilor de "intelligence" ale Statului.

Mergem pe Wikipedia în limba română, pe ceea ce se vrea o enciclopedie rece, calificată, obiectivă, menită să definească inteligibil, non partizan şi cât mai edificator, nişte noţiuni, în scop didactic, metodic, informativ, pentru orice vorbitor de limba română.

Din Wikipedia aflăm că, citez:

"În calitate de instrument al Partidului Comunist Român, ale cărui directive le ducea la împlinire, Securitatea a jucat un rol principal în menţinerea unui climat al terorii, făcându-se vinovată de nenumărate crime şi încălcări ale drepturilor omului".

Aici s-ar fi impus o citare. Conform regulilor planetare ale Wikipedia, enciclopedia trebuie să trateze subiecte notabile prezentând date şi argumente.

Nimic nu este considerat subînţeles sau de la sine acceptabil într-o afirmaţie.

De exemplu, dacă eu, mâine, mă apuc să lucrez la pagina "Ziarul Bursa" pe Wikipedia românească şi formulez afirmaţia "Bursa este cel mai mare, mai important şi mai prestigios cotidian românesc", un alt contributor, sau un administrator, este nu numai îndreptăţit, ci şi obligat să solicite dovezi, citate, mărturii consemnate în anale autoritare care să susţină cele afirmate. Superlativul relativ e prea sentenţios. Cineva va corecta fraza scrisă de mine.

Autorul paginii "Departamentul Securităţii Statului" porneşte de la premisa postulatului, a adevărului absolut cu o evidenţă ce nu trebuie demonstrată. Şi cuvântă cu patimă...

De-aia Wikipedia anglo-saxonă e beton, iar cea românească de rahat...

Apoi...

Contest afirmaţia conform căreia Securitatea a fost un instrument al PCR, ale cărui directive le ducea la îndeplinire.

Partidul Comunist a fost forţa conducătoare a Statului Socialist. Ca agent politic principal al elaborării liniilor şi coordonatelor de structurare a Statului, el emitea directive.

Securitatea nu era o divizie a formaţiunii politice, ci o instituţie a Statului Român, construită conform unei legi şi administrată conform unor norme metodologice, parţial rezultate din doctrina PCR, parţial din practica străină şi convenţiile încheiate extern.

Fiind o structură legală, ea era recunoscută internaţional ca autoritate a Statului, în măsura în care şi legile naţionale erau opozabile partenerilor străini, intrinsec, prin asimilare sau prin armonizare cu legislaţia internaţională, cu teritorialitatea şi limitele de jurisdicţie convenite.

Înţeleg de pe pagina Wikipedia că principalele îndeletniciri ale Securităţii erau crimele şi încălcarea drepturilor, nu spionajul şi contraspionajul, cum i-ar fi stat bine unui serviciu de informaţii.

Citez din nou: "Din instrumentarul Securităţii au făcut parte, în principal în perioada stalinistă, arestările în miezul nopţii, bătaia, tortura şi violul fetelor şi femeilor deţinute". "În principal", deci înţeleg că nu exhaustiv.

Eu sunt născut în anul 1965 la Câmpina. Am locuit neîntrerupt în municipiu până în luna septembrie a anului 1989.

Copilul modern devine om cam în jurul vârstei de zece ani. Atunci dezvoltă instinctul sexual, are sentimentul morţii, percepe abstractul, e alfabetizat, are reglate procesul de asimilare, coordonatele clare ale funcţiei de relaţie, înţelege gregaritatea speciei şi e un foarte bun observator.

Eu am devenit om în 1975. Pot spune cert, cu mâna pe inimă, pot jura şi pot rezista probei poligrafului, că între 1975 şi 1989, în municipiul Câmpina, judeţul Prahova, nu au existat arestări nocturne, torturi, violuri de fete şi femei deţinute.

Câmpina avea cam 35.000 de locuitori şi oferea cam 50.000 de locuri de muncă, în principal în întreprinderile industriale mari, 9 la număr.

Să nu fi fost Câmpina un exemplu bine ales, un oraş reprezentativ?

Să nu-i fi păsat Securităţii de Câmpina?

M-aş cam îndoi... Dincolo de faptul că oraşul e localitatea românească cu cele mai multe zile însorite pe an, Câmpina deţinea şi alte recorduri: urbea cu cel mai mare număr de intelectuali şi cel mai mare număr de persoane cu studii superioare raportat la numărul de locuitori, cu cel mai mare venit din ţară, per capita, cu cea mai importantă forţă de ordine şi militară corespondentă populaţiei - o şcoală de miliţie, o unitate de Securitate, garnizoană zonală şi unitate majoră de pază antiaeriană. Câmpina avea şi cea mai ridicată rată a infracţionalităţii din România...

Ar fi trebuit ca Securitatea să aibă de lucru la greu!

Cu toate astea, nicio arestare nocturnă, nu tu tortură, nexam violuri de deţinute!

Bătaie... Bătaie era!

Bătea Miliţia ca la fasole, dacă te puneai cu ea. M-a bătut şi pe mine!

Dar m-au mai bătut şi mama şi bunica şi tovarăşa învăţătoare Zenovia Sîmpetru, şi profesoara de biologie, doamna Duduman, şi profesorul de sport, Lăcătuş, şi ţiganul Bădilă... I-am bătut şi eu pe unul, pe altul... Erau vremi în care bătaia nu era un capăt de ţară, o nuia, o palmă, o riglă peste degete, o curea, un şut în fund, un pulan nu reprezentau motiv de supărare sau de prea multă discuţie.

Am văzut la televizor cum nişte moşuleţi, pe vremuri gardieni, au fost trimişi să moară în puşcărie ca foşti torţionari...

Să mă ierte Dumnezeu, nu cred că Ficior sau Vişinescu au bătut vreun deţinut mai tare, mai sălbatic, decât profesoara mea de franceză, domnişoara Rodica Mărgineanu (o excelentă profesoară!) pe colegul meu Petcu Emil, sau decât căpitanul Măreţ Gheorghe pe Maciulea, şi asta săptămânal, vreme de un deceniu...

• 2. Cine erau securiştii şi cozile lor de topor? Câţi informatori erau în ţară?

Securitatea a fost oficial înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a RPR. Direcţia Generală a Securităţii Poporului a înlocuit Direcţia Poliţiei de Siguranţă a regimului burghezo-moşieresc.

DGSP a devenit Direcţia Generală a Securităţii Statului, DGSS, prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Prin Decretul 264/1951, Serviciul Special de Informaţii a intrat în compunerea DGSS.

Prin Decretul nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a separat de Ministerul de Interne şi a fost înfiinţat Ministerul Securităţii Statului, pentru ca, la 7 septembrie 1955, DGSS să redevină o direcţie a MAI.

(Iată că nu noi am inventat legislativul nehotărât şi tembel, după Revoluţie. Avem o tradiţie care a curs lin dintr-o orânduire într-alta...)

Securitatea nu a avut până în 1956 atribuţii relative la persoanele aflate în detenţie.

Deci perioada stalinistă a fost altfel decât e descrisă la Memorialul Durerii... Stalin a murit în 1953. Securitatea n-a prins decât cinci ani de stalinism. Timp în care s-a tot organizat şi reorganizat.

Ceauşescu a alterat un pic organigrama. În 1967 a fost înfiinţat Departamentul Securităţii Statului, condus de un Consiliu al SS, coordonat de un preşedinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, CSS trece în subordinea MI cu tot cu departament.

Departamentul Securităţii Statului a plecat, în 1958, de la următoarele efective: 5.633 ofiţeri, 4.108 subofiţeri, 1.416 angajaţi civili. Securitatea avea, teoretic, la dispoziţie, în 1958, şi 46.028 de militari în termen. Dar aceştia nu se pun, erau tineri care efectuau stagiul militar, ar fi putut face la fel de bine armata la infanterie, la marină sau la pompieri... Securitatea propriu-zisă, mare şi lată, avea zece-unsprezece mii de oameni.

Efectivele au fost păstrate relativ constante.

Nu ştiu de unde vin cifrele astea, dar haideţi să le luăm de bune...

În 1989, Securitatea era organizată astfel:

6 direcţii:

- Directia I - Informaţii interne.

- Directia a II-a - Contraspionaj economic.

- Directia a III-a - Contrainformaţii.

- Directia a IV-a - Contraspionaj militar.

- Direcţia a V-a - Securitate şi Gardă.

- Direcţia a VI-a - Anchete penale.

8 unităţi speciale - USLA, Filaj, Protejarea Secretelor de Stat, Comerţ exterior, Informatică-Documentare, secretariat juridic, Serviciul Independent Învăţământ.

Din organigrama DSS mai făceau parte Tehnica Operativă, Consiliul Politic şi Centrul de Informaţii Externe.

Astăzi, când vorbim despre informatori care au dat cu subsemnatul pentru a înlesni poliţia politică, pentru a se face arestări de noapte, tortură, violuri de fete şi femei, ar fi util de văzut cine cu ce direcţie a colaborat, cu ce se ocupa respectiva direcţie, respectivul serviciu sau respectiva unitate şi în ce fel, la modul concret, s-au încălcat drepturile Omului. Oare întreaga structură se dedica exclusiv atrocităţilor sau doar o mică parte, restul resurselor fiind alocate activităţii specifice unui serviciu de intelligence?

• 3. Mase largi de iude şi turnători

Conform site-ului oficial, CNSAS, înfiinţat prin Legea 187/1999, a descoperit, până la data de 6 martie 2019, 3505 ofiţeri şi subofiţeri de Securitate şi un număr impresionant (de mic) de colaboratori - 512.

Grosso modo, un total de 4000 de lucrători şi colaboratori, mari şi laţi, ai Securităţii.

Ăştia să fi fost toţi torţionarii şi delatorii vechiului regim?

Cine avea de-a face cu Securitatea?

Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, Mihail Aurelian Antonescu (1935-2017), a fost, mulţi ani, director adjunct cu delegaţie la Energopetrol Câmpina şi secretar al Organizaţiei de Bază a PCR, aviza dosarele de muncă în străinătate. Tata a fost membru de Partid din 25 mai 1970 şi a urmat cursurile postuniversitare ale Şcolii Interjudeţene de Partid de la Braşov în 1975-1976. Deşi avea origini burgheze, o rudenie îndepărtată cu Mihai Ică Antonescu şi un bunic matern legionar, Haralambie Călines­cu zis "Moşul". Socrul lui, bunicul meu matern, Petre Caloian a fost declarat duşman al Poporului. Se pare că, începând cu anii '70, comuniştii nu erau prea căutători de nod în papură...

Cred că tatăl meu, prin fişa postului, a colaborat cu Securitatea. Cred că şi taţii altor domni au colaborat cu Securitatea. Şi mamele. Şi domnii înşişi.

Am privit atent listele de pe site-ul Consiliului. Cunosc vreo 10 lucrători dintre cei marcaţi de CNSAS. Cunosc vreo două sute care nu apar pe site.

Cunosc şi vreo doi informatori cu patalama de la CNSAS. Cu unul sunt prieten la cataramă, de 30 de ani, cu Cornel Ivanciuc, un om deosebit, cu un caracter minunat.

Cunosc personal şi câţiva membri din istoria alcătuirii consiliului... Des­pre unii am o părere bună.

Despre alţi membri CNSAS am o părere proastă.

Despre şefii instituţiei am o părere încă şi mai proastă.

Despre cum este descris Consiliul, despre sistemul numirilor pe cale politică şi despre CNSAS în anasamblu, am o părere execrabilă.

Ca să cercetezi arhivele fostei Securităţi, cât o mai fi rămas din ele, trebuie să fii cercetător acreditat de CNSAS. Criteriile de acreditare sunt laxe, neclare, la mâna politrucilor.

Presupun că parte din arhive nici nu sunt la îndemâna publicului, ci prin diverse sertare, de unde foi răzleţe sunt scoase la momentul oportun, ca în cazul lui Băsescu.

Ce ştiu clar, ca ins umblat, uns cu toate alifiile, amic al unei pleiade de "securişti", e faptul că Securitatea n-a avut niciodată informatori descrişi instituţional, că n-a avut nici proceduri, nici mijloace să remunereze colaboratori, că n-au existat angajamente aşa cum sunt ele prezentate astăzi.

Securitatea n-a avut niciodată efective importante.

Nici n-a contribuit, manu militari, la acte drepte sau abuzive comise pe teritoriul ţării.

Securitatea a lucrat prin Miliţie.

Prin definiţie, diferenţa dintre Poliţie şi Miliţie rezidă în aceea că, în timp ce Poliţia era, în viziune comunistă, "instrumentul coercitiv al Statului capitalist", Miliţia, în schimb, "apăra cuceririle Poporului".

Miliţieni erau mulţi, zeci de mii.

Miliţia avea oficial, legal, informatori, denumiţi "surse".

"Sursă" se devenea prin scrierea unui angajament, practic irevocabil. Se convenea asupra unui nume conspirativ.

Fiecărei surse i se aloca un buget ordinar de 100 de lei, lunar, remuneraţia fiind achitată trimestrial.

Fiecare ofiţer de miliţie judiciară avea dreptul de a contracta, folosi şi retribui un număr de maximum 20 de surse.

Treaba asta a bramburit tot sistemul.

Fiecare miliţian în drept primea 6000 de lei trimestrial. O mică avere pe care o putea cheltui, recte devaliza.

Fiecare ofiţer şi-a luat fix 20 de surse.

Surse care nu informau nimic serios, care nu eficientizau nicicum munca miliţiei.

O sursă valabilă, care ar fi deţinut informaţii valoroase şi care ar fi făcut treaba pentru bani, ar fi pretins regulat răsplata ordinară, ba chiar s-ar fi târguit şi pentru recompensele extraordinare, şi ele prevăzute de regulamente, dobândibile pe bază de referat.

Ofiţerii de miliţie n-aveau trebuinţă de aşa ceva, de informatori care să le dea de lucru şi după urma cărora să nu câştige nimic!

Aşa că majoritatea covârşitoare a surselor era constituită din două categorii de delatori: delincvenţi mărunţi, strânşi cu uşa să semneze angajamente, în schimbul unei relative clemenţe, şi veleitari, turnători din vocaţie care considerau că vor avea beneficii de alt ordin din cooperarea cu forţele de ordine publică.

Majoritatea notelor informative erau ceva de genul: "În piaţa agroalimentară X, nişte ţigani neidentificaţi vând la negru ţigări de provenienţă bulgărească şi albaneză". Sau, "La discoteca organizată la Casa de Cultură Y, grupuri de tineri turbulenţi, aflaţi în stare de ebrietate, perturbă atmosfera de distracţie tovărăşească."

Veleitarii n-aveau ce spune. Infractorii nu puteau spune ce ştiau pentru că tot ce aveau ei la cunoştinţă era în legătură cu complicii şi cârdaşii lor. Şi-ar fi tăiat craca, şi-ar fi subminat cotidianul pâinicii.

Aşa că sursele semnau prostii şi miliţienii încasau lovele.

Asta a condus la existenţa unui număr enorm de surse, sute de mii de oameni, la nivel naţional, la conceperea a milioane de note informative fără valoare, balast. Printre ele, rătăcite, pierdute, stinghere, note de resort securistic. Ace în carele cu fân ale birocraţiei socialiste.

(Va urma)