Felix qui nihil debet

Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Definiţia, în trecut tradiţională şi, întrucâtva, livrescă, este în prezent normativă, fiind conţinutul art. 1164 din Codul civil român. Vechii jurisconsulţi români spuneau obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (obligaţia este legătura de drept în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru, după dreptul cetăţii noastre). La o analiză comparativă sumară a celor două definiţii, ne atrag atenţia atât similitudinea lor, cât şi - mai ales - repetarea noţiunii de "legătură de drept", care este traducerea fidelă a sintagmei juris vinculum.

Etimologic, vinculum înseamnă atât legătură, cât şi lanţ. A te obliga, a te lega juridic, însemna, la origine, a te înlănţui. Lanţul (vinculum) nu este ceva care să te oprească din mişcare (aşa cum ar fi, spre exemplu, un laţ), ci o ratasare la un punct fix care îţi permite mişcarea doar în perimetrul strict limitat de lungimea lanţului. Legătura juridică, la fel ca şi lanţul fizic, subordonează mişcarea debitorului scopului legăturii juridice : plata sau răspunderea pentru neplată. Desigur, legătura juridică este creată pentru că debitorul urmăreşte un emolument (fiind expresia voinţei sale libere sau consecinţa unei nevoi : debitorul vrea să se oblige sau este nevoit să se oblige) sau pentru că debitorul a cauzat un prejudiciu altuia. Dar, a te obliga înseamnă a te înscrie într-o reţea matriceală de raporturi juridice construită pentru a-ţi ordona comportamentul. De altfel, omisiunea plăţii obligaţiilor a fost timp de multe secole un motiv de degradare civică (datornicul devenea sclav al creditorilor) sau de închisoare a datornicilor (vezi nota 1).

Dacă existenţa datoriilor juridice este similară cu înlănţuirea sau îngrădirea libertăţii, în schimb, lipsa obligaţiilor juridice înseamnă lipsa legăturilor, lipsa lanţurilor, lipsa necesităţii. Codul civil român chiar foloseşte termenul de liberare pentru a defini starea în care debitorul nu mai este ţinut să îşi achite datoria pentru că, de exemplu, se află în imposibilitate fortuită de executare (art.1634 alin.1 Cciv).

Consecinţele îndatorării şi, mai ales, cele ale supra-îndatorării şi ale ruinei juridice (insolvabilitatea), depăşesc sfera dreptului. Când consumăm din resurse materiale sau financiare proprii, nu ne limităm "mişcarea" juridică decât în coordonatele naturale ale acestor resurse (care sunt în mod inevitabil mai puţine decât ne-am dori şi, oricum, epuizabile). Este o limită naturală a libertăţii de mişcare şi chiar a libertăţii, în general, care, cel mai probabil, ne-a şi condiţionat ontologic. Consumul este, de aceea, redus la necesităţile primare, în mod natural. Dar, dintotdeauna am vrut să consumăm mai mult, pentru a ne depăşi condiţia naturală. Se pare că acesta este un dat esenţial al psihologiei noastre. În plus, a consuma ţine şi de sociologie: un om al secolelor XX-XXI este nevoit să consume utilităţi (energie, apă caldă, semnal tv, radio, telefon sau internet), să apeleze la sistemele publice sau private de sănătate, educaţie şi cultură, să utilizeze mijloace de transport pentru a se deplasa, să cumpere bunuri de consum, maşină, casă, vacanţe, studii etc. Suntem, toţi, grevaţi de această "sarcină". Iar dacă nu dispunem de resurse proprii pentru finanţarea acestui consum, ne împrumutăm. Şi atunci apare consumul pe credit, operaţiune juridică în cadrul căreia preţul este achitat într-un anumit termen sau este eşalonat, precum şi creditul de consum, operaţiune juridică în care ne procurăm lichidităţi pentru plata imediată a preţului consumului, urmând a rambursa aceste lichidităţi într-o perioadă de timp şi cu plata unui "preţ al banilor", sub formă de dobândă (vezi nota 2); este un joc în care ne procurăm acum şi aici bunurile şi serviciile de care avem nevoie (sau doar convingerea că avem nevoie), împrumutând resursele financiare pe care alţii le deţin, un joc în care aducem o parte din viitor în prezent şi care antrenează sau grevează propriile resurse de care am putea dispune în viitor. După 1970, Comunitatea Economică Europeană a dezvoltat un model economic în care creditul a devenit larg permisibil unei vaste majorităţi de consumatori. Creditele de retail, cu sau fără ipotecă sau facilităţile de credit (carduri de credit, linii de credit, descoperit de cont - overdrafts) ori vânzările pe credit au devenit produse destinate consumului de masă. Au apărut consumatorii de "produse financiare", adică cei care se împrumută pentru a consuma, precum şi consumatorii pe credit, iar acest consum practicat de aceştia este şi în prezent unul de masă. Întrucât suntem condiţionaţi psihologic să încercăm să ne depăşim limitele naturale şi pentru că suntem determinaţi social să consumăm pentru a trăi, suntem fericiţi să ne îndatorăm pentru a consuma.(vezi nota 3)

Felix qui debet.

Când toată lumea consumă, cu sau fără ajutorul creditului, nimic rău nu se poate întâmpla: volume din ce în ce mai mari de creditare determină volume mai mari de consum, deci creşteri ale volumului comerţului, creşteri ale industriilor producătoare, prelucrătoare şi adiacente (şi, deci, mai multe locuri de muncă generatoare de alte surse de finanţare a consumului), creşteri ale încasărilor de tva la buget etc. Şi, să nu uităm, creşteri ale bonusurilor managerilor şi ale dividendelor acţionarilor strategici. Şi, totuşi, afirmaţia este adevărată doar în parte (sau, mai bine zis, afirmaţia conţine un "adevăr" superficial).

La volume mari de creditare şi - mai ales - în cazurile de îndatorare pe termene lungi şi foarte lungi (cum sunt creditele ipotecare), apare invariabil ceva care face ca festinul să fie stricat - ceva care face ca măcar o fracţie din această masă mare de consumatori fericiţi să nu îşi mai poată plăti datoriile. Ceva ce merge în direcţia greşită, ceva ce nu se încadrează în trend. Este ceea ce analiştii denumesc fenomenul de black swan, teoretizat recent de Nassim Nicholas Taleb (Lebăda Neagră, Ed. Curtea Veche, 2010). Şomajul, boala, chestiunile familiale complicate sau dramele sunt surse de incertitudine care neagă aşa-numitele "deviaţii standard" (variabile statistice care pot fi calculate după criterii tot atât de precise pe cât e cel din afirmaţia "o femeie este mai mult sau mai puţin gravidă"). Este vorba de acel eveniment "foarte puţin probabil"(vezi nota 4), cvasi-imprevizibil, care schimbă esenţial prezentul şi viitorul dar care, privit retrospectiv, era perfect predictibil (numai că e târziu, foarte târziu pentru a mai putea încerca să îl previi). De aici supra-îndatorarea, creditele neperformante şi întregul cortegiu de consecinţe negative ale acestora, practic, inverse consecinţelor (aparent) pozitive ale faptului că un consumator "fericit" se îndatorează.

Fericirea de a consuma se transformă în angoasa răspunderii nelimitate pentru datoriile asumate. Şi în complicaţia de a gestiona un portofoliu de credite neperformante. Pentru cei prinşi în acest lanţ al datoriei (juris vinculum), liberarea de datorie, libertatea, poate însemna fericirea.

Pentru aceia dintre noi care ar putea suporta o astfel de libertate, lipsa legăturilor juridice ar putea însemna o ieşire din matrice şi, consecutiv, un alt fel de fericire, una sumbră, ascetică şi autoizolatoare, o fericire teoretizată şi practicată în antichitate de filosofii stoici, fericirea celui care nu datorează nimic.

Felix qui nihil debet. (vezi nota 5)

Numai că o astfel de fericire nu este durabilă şi nici uşor suportabilă. Sau, mai precis, nu este durabilă şi suportabilă pentru toţi. Libertatea înseamnă şi responsabilitate, iar celor mai mulţi dintre noi această consecinţă ne provoacă angoase. Într-adevăr, este mai uşor să te înscrii în trend, lăsâind-i pe alţii să ia decizii, să se auto-izoleze şi, eventual, să se cufunde în blazare. Lumea noastră este o reţea matriceală de legături juridice în care suntem, virtual sau real, debitori şi creditori, în acelaşi timp, şi în care suntem nevoiţi să consumăm, chiar şi pe credit, pentru a trăi. Anticii au sesizat la nivelul cel mai profund acest dat esenţial : marile religii ale lumii şi-au fixat ca percept iertarea de datorii la fiecare 7 ani, pentru ca cel liberat să se poată lega juridic din nou; exodul evreilor din Egipt a fost o traversare a deşertului care a durat 40 de ani, în aşa fel încât generaţiile de robi să fie înlocuite biologic de generaţii de oameni liberi, capabili să îşi întemeieze propria societate pe Tărâmul Făgăduinţei, cu propriile legături juridice (juris vinculum). De altfel, Moise nici nu a păşit cu toţi ceilalţi în acest Tărâm, ci s-a oprit la graniţă. În prezent, legislaţiile post-moderne, inclusiv cea americană şi cea europeană, promovează liberarea de datorii a falitului scuzabil, pentru a-i permite să redevină consumator, pornind de la zero, cu şansa unui nou început.

A fresh new start este conceptul juridic şi moral aflat la intersecţia care face posibilă o stare temporară de liberare de datorii, fără a periclita fundamentele sociale ale lumii noastre şi fără a fi nevoie să adoptăm, toţi, soluţiile sumbre ale stoicilor. Fresh new start nu este o fericire a celui care nu datorează nimic, ci şansa de a o lua de la capăt. O nouă şansă (a fresh new start) nu înseamnă a te elibera pentru eternitate de datorii, ca să fii fericit. Poate că e mai simplu, mai pământesc, să fii fericit din nou în calitate de consumator. Şi demn.