Fenomene de criză pe piaţa de artă

A trecut o lună de la reluarea afacerilor pe piaţa românească de artă. Şi cumpărătorii dar şi vînzătorii s-au întors din vacanţă croiţi să-şi crească cifrele de afaceri, să dea şi să ia tot ce este interesant şi frumos. Între timp, toată lumea recomandă investiţia în obiecte de artă ca fiind cea mai potrivită în aceste vremuri. Dolarul are probleme de metabolism şi doarme profund după ce a îngurgitat mii de miliarde, euro este luat peste picior ca un şef despre care se ştie că va fi demis în scurt timp, iar aurul etern este cu nasul şi cu preţurile pe sus de tot. Mai sînt hîrtiile de valoare, dar pe un fond de negare totală, nimic nu mai are valoare certă. Mai rămîn bijuteriile şi operele de artă, dar lucrurile nu sînt aşa de simple ca la o piaţă obişnuită.

Pe pieţele occidentale, chiar şi cînd Europa este pusă sub semnul întrebării, se fac afaceri bune, fără exuberanţă, dar cu o seriozitate care pare educată precum gazonul englezesc, de sute de ani, cu formule simple şi corecte. Paradoxal, după criza Lehman Brothers care a izbucnit acum 3 ani, piaţa de artă a evoluat foarte bine, spectaculos pe alături. Problema este că în trei ani în care speranţa s-a ţinut bine, previziunile economice nu au nimic pozitiv în ele, fapt ce afectează şi starea vînzărilor de artă. Discuţia despre relaţiile dintre starea economică şi cea a pieţei de artă este vas-tă şi intensă. Cînd totul merge bine, ni se pare normal ca dezvoltarea să ne permită frumosul cumpărat din galerii sau case de licitaţie. Cînd apare criza, începi să vezi detaliile şi speri să nu existe acea legătură directă, să nu meargă şi arta în jos, aşa cum se duce economia. Mai mult, lumea îşi aduce aminte, ca în vremurile de început ale economiei de piaţă, că arta poate fi şi o investiţie. Şi începe să o caute, ba la piaţă, ba în magazine, ba la cunoscători sau la cei care se prezintă astfel. Puţini ştiu să trateze arta ca o marfă, să deceleze între valoarea ei de exprimare şi cea financiară, să o măsoare, atît cît poate fi ea de fungibilă, şi mai ales să o plaseze într-o previziune investiţională plauzibilă, dacă nu efectivă.

Pe o piaţă cu tradiţie, serioasă, transparentă, arta poate funcţiona ca o valoare de investiţie, jucînd după regulile pieţelor obişnuite, dar şi după cele proprii. Acestea din urmă ne interesează mai mult, mai ales că specificităţile pieţei de artă se manifestă diferit în vremuri de criză, ce înnebunesc normalul societăţii şi al pieţei, şi altfel pe o piaţă precum cea românească, neevoluată şi mimetică pentru o mare parte din fenomene şi necesităţi. La noi ajungem să ne întrebăm dacă limitele nu au fost atinse, şi la nivel de ofertă, dar şi de cerere sau chiar al canalelor de distribuţie. Dacă vînzările pe şedinţă de licitaţie sau pe galerie au scăzut vizibil, nu putem să nu remarcăm că se vernisează mereu expoziţii, că se deschid noi galerii şi casele de licitaţie care au apărut în anii de criză continuă să funcţioneze, adică nu sînt de unică folosinţă. Dacă oferta nouă, contemporană, produce continuu, oferta clasică şi modernă este limitată iar noutăţile nu pot apărea decît prin descoperiri de noi lucrări şi "depozite" sau, mai simplu, prin falsuri. Astfel, toată lumea îşi împarte o cantitate relativ limitată de oferte.

La începutul anului, cînd s-a anunţat că piaţa chineză a urcat pe primul loc din lume, vestea a intrat mai mult în domeniul ineditului decît în cel al surprizelor. Cine cunoştea evoluţiile recente ale Chinei ca furnizor de artă se putea aştepta ca şi pe piaţa artei să se simtă hiperproducţia chinezească, chiar dacă criza nu a făcut decît să aducă cu picioarele pe pămînt unele cote, inclusiv ale unor artişti chinezi individuali, cu nume şi portret. Pe de altă parte, antichităţile chinezeşti, deşi bine cotate dintotdeauna, acum au ajuns subiect de modă, deşi nu se recunoaşte decît cu jumătate de gură, să nu se stimuleze creşterea şi mai abitir a preţurilor. Pe de altă parte, economiştii au spus mereu că ţara cea mai popu-lată din lume nu a fost prea atinsă de criza iscată în ţara care le-a întins covoare roşii ca steagul loc comunist, cînd şi-au trimis preşedintele la Washington. Un aspect concret ca bănuţul din palmă este faptul că dolarii sînt la ei acasă în conturile şi seifurile chinezeşti. Avînd, deci, fonduri, era normal să le investeşti într-o piaţă recunoscută ca în mare dezvoltare şi ofertantă de senzaţii, mai ales estetice, pe care pieţele tradiţionale nu le cunosc. Aceste fenomene au fost înregistrate de piaţa de artă ca schimbare pe locul din mijloc al podiumului comerţului internaţional de profil, sau pe cel din frunte al oricărui alt clasament inspirat de vînzările de artă.

Ce să facă cu banii cei care îi au, şi mai sînt suficienţi din aceştia în lume? Să ia dolari sau euro, care pot deveni cel mult obiect de colecţie numismatică? Să ia acţiuni la diferite firme sau alte hîrtii de valoare ce pot deveni simple prezenţe destul de ieftine într-o colecţie istorică a hîrtiilor care însemnau bani altădată? Arta, în schimb, este deja de colecţie, şi cu cît este mai de colecţie cu atît este mai de inves-tiţie. La multe dintre vînzările importante din lume, care au uimit prin suculenţa reţetei financiare pe această secetă, au fost văzuţi în spate noii bogătaşi ruşi, care îşi trag seva din resurse ale solului şi subsolului, o categorie pe care criza nu a atins-o decît cu bagheta bună, care te aureşte.

Ca să rămânem doar la vînzările la licitaţie şi la pictură-grafică, licitaţiile recente a două dintre cele mai mari şi vechi case de licitaţie s-au soldat cu realizări ce nu ne permit reveria. Prima a vîndut o treime din loturi, a doua nici măcar atît. Iar preţurile sînt departe de a fi semnificative sau de a speria vreun record.

La Goldart, observaţia că preţurile sînt în euro ne dă o altă perspectivă. 31 de mii au fost obţinuţi pentru un Pallady din seria celor de excepţie propuşi de Goldart în ultimul timp. Are 62 pe 51 de centimetri, compoziţie şi culori de la maes-tru iar pe spate chiar un nud, schiţat. La reuşite trecem şi un peisaj de Rudolf Schweitzer-Cumpăna, acum Cotroceni, care a obţinut 7,5 mii de euro. Existînd riscul ca informaţia să treacă neobservată, accentuăm faptul că lucrarea provine din colecţia Vsevolod Ciobanu, un personaj tragic cu un destin de legendă. Un preţ corect, deşi ar părea mare, 6 mii de euro, s-a plătit pe un portret de Ştefan Dimitrescu. Pe la jumătate, cu 3,4 mii de euro, avem un Sabin Bălaşa, cu o reducere semnificativă de cotă, care nu poate fi trecută în contul crizei, ci mai degrabă al psihologiei maselor. Cu 2,8 mii de euro s-a vîndut o pictură de Aleandru Ţipoia, instrumente muzicale cubice în peisaj De Chirico. De altă factură, în alte acorduri, un Artachino, flori, s-a vîndut cu 2,4 mii de euro, acel Nicolae Vermont, "Plimbare în parc", cu 2,6 mii, un Lucian Grigorescu, peisaj de Mogoşoaia, 2,7 mii. De euro. Încă în euro.