Fiat justitia...

Nu putem şti nici dacă se vor prăbuşi cerurile, nici dacă va pieri lumea. Ştim, însă, cu certitudine, că mai marilor şi atotputernicilor zilei, fie ei şefi de guverne sau "înalţi comisari europeni", încă li se mai poate opune cineva, în temeiul Raţiunii şi al Legii: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Ea a stabilit, printr-o sentinţă care obligă la dizolvarea legislaţiei deja adoptate de UE şi de unele state membre, în aplicarea acesteia, că Directiva "Big Brother" contravine drepturilor fundamentale ale cetăţenilor Europei, consemnate şi apărate atît prin documente internaţionale cu vocaţie universală (Carta Drepturilor Omului), cît şi prin actele constitutive, cu caracter constituţional, ale Uniunii Europene. Morala imediată a evenimentului este eclatantă: lăsaţi de capul lor, politicienii şi, mai general, instituţiile puterii, nu se opresc de la sine şi nici nu dau înapoi în faţa "barierele morale", ori a celor puse de lege să ne mai apere şi pe noi, cetăţenii, de abuzurile lor, nu doar să-i apere pe ei de reacţia noastră îndreptăţiţă, faţă de abuzurile şi derapajele lor. Mai neaoş spus: cineva trebuie să se opună, cu încăpăţînare, altfel "boii scapă-n porumbişte", ori de cîte ori au prilejul!

Ştiu, orizontul de interes al cetăţeanului s-a îngustat dramatic sub presiunea crizei economice şi a consecinţelor sociale rezultate nu atît din natura propriu zisă a fenomenelor de criză, cît din strîmbătatea soluţiilor adoptate de politicieni, preocupaţi înainte de orice să nu supere "marile instituţii financiare" şi să facă transferul direct şi total al costurilor din conturile celor vinovaţi de dezastru în spinarea plătitorilor de taxe. Mai nou, acelaşi orizont de preocupări zilnice a fost întunecat, suplimentar, de nesiguranţa şi ameninţările directe la adresa păcii create de Rusia şi politica sa activă "de recuperare" faţă de "vecinătatea imediată şi extinsă", de ocuparea şi ulterior ataşarea "legală" a Crimeei, urmată de încercarea de a repeta scenariul de la Sinferopol în regiunile estice ale Ucrainei. Lumea nu prea mai are timp, nici chef, să se ocupe de farafastîcurile, prostiile sau chiar abuzurile pe care decidenţii politici ai Europei, la cel mai înalt nivel, le comit în alte domenii ale (i)responsabilităţii lor. Şi totuşi, tema este de o importanţă covîrşitoare pentru modul în care viaţa fiecăruia dintre noi, cea socială şi politică a Europei în ansamblu, vor fi organizate în următoarele decenii. În spatele unui aspect predominant tehnic - obligaţia statelor de a păstra (deci realiza!) amprentele electronice ale tuturor comunicaţiilor private, timp de şase luni, se ascunde o miză politică şi de putere mult mai importantă: limita "dreptului de ingerinţă" al statului în viaţa privată a cetăţenilor.

Separaţia radicală, atît sub aspect juridic, cît şi cultural, dintre "spaţiul public" şi "spaţiul privat" este una dintre cele trei "chei de aur" ale modernităţii. Una dintre cele mai importante achiziţii sociale, prin care spaţiul de libertate al tuturor cetăţenilor s-a extins, iar cel de autoritate absolută a statului, asupra lor, a fost restrîns. Tensiunea aceasta a fost mereu prezentă, în toate societăţile moderne. În regimurile totalitare, statul "a învins", în timp ce democraţiile constitutive (rădăcină!) ale modernităţii au hrănit, inclusiv politic, mişcările şi aspiraţiile menite să reducă capacitatea şi mai ales dreptul "de ingerinţă" al statului. Paradoxul ultimului deceniu şi jumătate este să vedem această tendinţă inversată, tocmai în state cu "democraţii istorice", de unde valul soluţiilor menite să reducă libertăţile individuale şi cetăţeneşti s-a extins cu repeziciune spre periferia sistemului global. Ideologic, această "contra-reformă" a fost şi este în continuare justificată prin grija, ba chiar obligaţia pe care statul o are de a ne asigura "securitatea". În speţă, de a ne apăra de tot felul de pericole abominabile, dintre care terorismul internaţional ne este prezentat ca fiind cel mai grozav şi presant. Nu neagă nimeni aceste pericole! În discuţie este cu totul altceva! În primul rînd, eficienţa şi necesitatea unor astfel de măsuri totalitare. Nimeni, niciodată, nu a făcut demonstraţia potrivit căreia nu s-ar putea obţine aceleaşi rezultate în combaterea terorismului şi fără ingerinţe masive ale statului, complet scăpate de sub controlul justiţiei, în viaţa privată a cetăţenilor săi. În al doilea rînd, cu adevărat esenţial, "Contractul" prin care măria sa "Statul" şi-a luat obligaţia să ne pună, pe noi cetăţenii, la adăpost de asemenea pericole. Eu unul şi, ca mine, milioane de alţi cetăţeni ai României şi ai Europei nu mi-am dat niciodată acordul pentru niciun fel de îngrădire a drepturilor mele fundamentale; chiar dacă aş face-o, ele rămîn tot inalienabile, adică nimeni nu se poate prevala de nici o autoritate şi de niciun motiv pentru ca să mă sărăcească de ele! Hotărîrea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este o rază de soare care străpunge norii groşi ai tentaţiilor totalitare de care par bolnave, tot mai grav, chiar şi cele mai solide democraţii. Cu atît mai mult în România trebuie salutată, unde instrumentele de ingerinţă ale statului în viaţa privată a cetăţenilor, de aducere la ascultare, de "normalizare", la nevoie, de "marginalizare" a cetăţenilor care mai au fantezia şi resursele de energie necesare să opună rezistenţă atot-puterniciei statale, suferă de o "hipertrofie congenitală" de care nicio putere pînă acum nu le-a putut vindeca. Dimpotrivă!