Finalul civilizaţiei creditului cu dobândă - Intuiţii asupra evoluţiilor Uniunii Europene

La întrebarea nr.1., răspunsurile concetăţenilor mei sunt împărţite, iar polemica purtată în vara aceasta de europarlamentarul Theodor Stolojan şi domnul Daniel Dăianu, membru al Consiliului de administraţie al BNR, în paginile ziarului BURSA a configurat ideea că am putea oricând adopta moneda euro (cu condiţia să păstrăm echilibrele macroeconomice), opusă celeilalte, care susţine că adoptarea euro trebuie amânată până la îndeplinirea criteriilor de convergenţă.

Desigur, există şi opinia că euro nu trebuie de fel adoptat în România, ci trebuie menţinut Leul "moale", pe care, din când, în când să-l devalorizăm, pentru a recâştiga armonia macroindicatorilor şi să evităm să repetăm greşeala grecilor; pentru alţii, adoptarea euro înseamnă "mai multă Europă" şi "mai multă Europă" înseamnă "mai multă demnitate", astfel că ignoră orice considerente economice; şi mai există categoria care, dimpotrivă, consideră menţinerea Leului drept un ultim element de suveranitate şi implicit, de demnitate.

A) Ca să mediez poziţiile domnilor Stolojan şi Dăianu, am imaginat un model geometric (fig.1).

Modelar, moneda stă în centrul "Pentagonului indicatorilor stabilităţii macroeconomice" (creşterea reală a PIB, şomajul, inflaţia, deficitul bugetar şi datoria externă), ca expresie valorică, dar şi ca sinteză sistemică.

Din punct de vedere grafic, adoptarea monedei Euro, în România, constă în suprapunerea centrului pentagonului Zonei Euro, să zicem (b), peste centrul pentagonului economiei României, să zicem (c), urmând ca tensiunile generate de diferenţele de dimensiune şi orientare unghiulară ale laturilor celor două "Pentagoane" economice suprapuse (d) să fie tranşate în favoarea forţei din spatele indicatorilor.

Aparent, modelul grafic sugerează că Pentagonul Zonei Euro şi Pentagonul României ar trebui să fie figuri asemenea, la momentul adoptării euro ca monedă a României.

B) Stabilitatea macroeconomică depinde şi de piaţa monedei pentru sine.

Emisiunea de euro, adoptată ca soluţie la supraîndatorarea statelor din Zona euro, nu este altceva decât emisiune de datorie suplimentară, subminând moneda; problema supraîndatorării nu este românească, dar, de la momentul adoptării euro, economia românească va suporta cu directeţe influenţa improprie a relaxării cantitative.

Cu alte cuvinte, Zona Euro nu îndeplineşte unele condiţii să poată substitui fără probleme Leul cu Euro.

Următoarele trei întrebări au primit, deja, răspunsuri de la Laureaţii masculini ai Premiului Nobel în economie, răspunsuri prezentate drept soluţii la îndemâna UE pentru criza supraîndatorării: ei recomandă buget european şi autoritate fiscală europeană (Edmund S. Phelps, Christopher A. Pissarides), ba, chiar, în mod explicit, un Minister de Finanţe european (Dale Mortensen) şi federalizarea Europei (Joseph Stiglitz dar şi alţi economişti prestigioşi), pe model american.

Desigur, federalizarea Europei ar justifica un buget al UE, un Minister al Finanţelor, ba chiar un Guvern al UE şi extinderea Zonei Euro asupra tuturor statelor membre, astfel că sincronizarea statelor UE s-ar rezolva prin metode clasice ale organizării piramidale, unicentriste.

Dar, Europa nu este un stat federal, iar recomandarea laureaţilor Nobel în economie să devină un stat federal nu este, totuşi, o recomandare economică, ci o recomandare politică; în plus, "quantitative easing" nu este o soluţie teoretică, ci speculare pragmatică a calităţii de monedă internaţională a dolarului, amânând necesara reorganizare a temeiurilor civilizaţiei creditului cu dobândă.

Cele trei întrebări au în comun interogaţia politică asupra ideii de integrare şi centralizare a deciziei în UE.

În estul Europei, va stărui lung timp o sensibilitate îngrijorată faţă de ideea unicentrismului, în urma practicii traumatizante a "centralismului democratic" ("îmbinarea centralismului cu democraţia, conducerea centralizată cu participarea membrilor colectivităţii") exersat programatic de partidele comuniste, o cauză principală pentru eliminarea comunismului.

Dar, "centralismul democratic" este doar un alt nume pentru "principiul subsidiarităţii", recomandat de Vatican, cu şase ani în urmă, pentru edificarea unui Guvern Mondial:

"Conform logicii subsidiarităţii, Autoritatea superioară îşi oferă subsidiumul, adică ajutorul, doar atunci când actorii inviduali, sociali sau financiari sunt în mod intrinsec deficitari din punctul de vedere al capacităţii sau nu pot reuşi să facă prin sine ceea ce le este cerut".

În comunism, subsidiul a fost acordat cu forţa, contra voinţei actorilor individuali, sub pretextul binelui general.

"Principiul subsidiarităţii" (care figurează şi în Manifestul politic al PPE, formulat la Congresul de la Bucureşti din 2012) şi/ sau "principiul centralismului democratic" reapar în oricare construcţie de organizare piramidală a societăţii omeneşti, care vrea să păstreze aparenţa democraţiei, iar această frază este un răspuns comun întrebărilor nr.2. şi nr.3., pentru că atât un Minister al Finanţelor al Uniunii Europene, cât şi un buget al Uniunii Europene sunt paşi decisivi în construcţia piramidală prin federalizarea Uniunii Europene şi a constituirii centralizate a unui "gouvernement europeen", o dorinţă exprimată explicit cu 70 de ani în urmă, în "Charter of Hertenstein", care revine ciclic în discursurile liderilor contemporani.

Experienţa est-europeană în materie de construcţie piramidală şi "centralism democratic" nu poate fi ignorată fără pericolul să fie reluată la scară continentală, într-o integrare chiar mai adâncă decât prin defunctul Consiliu de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care nu a dispus nici de un buget şi nici de un Minister al Finanţelor.

Întrebarea notată cu nr.4. pare să-şi conţină răspunsul implicit, căci cum ar putea să se sincronizeze două entităţi suverane, altfel decât cedând din suveranitate unui coordonator suprapus, adică prin federalizare?!

Dar, dacă sincronizarea/coordonarea sunt necesare în operaţiuni militare (unde organizarea democratică este suspendată), ea nu mai este permisă în gestiunea civilă exersată în regim democratic de administraţie, fie ea în sfera socială, economică sau/şi financiară, unde rolul său este, cel mult, să arbitreze în favoarea dezvoltării.

Unicentrismului piramidal i se opune policentrismul.

Policentrismul deciziei economice este evidenţiat în cercetările lui Elinor Ostrom, Laureată a Premiului Nobel pentru economie, în 2009, care avertizează asupra incapacităţii unui guvern de la nivel global să rezolve problemele de coordonare a acţiunilor colective împotriva, de exemplu, a distrugerilor de mediu.

Incapacitatea vine, pe de o parte, din complexitatea problemelor, iar pe de altă parte din diversitatea agenţilor implicaţi în acţiune.

Elinor Ostrom propune o abordare policentrică, unde deciziile de management sunt luate cât mai aproape posibil de scena evenimentelor şi de actorii implicaţi în acţiune.

"Ce am ignorat este ceea ce pot face cetăţenii prin sine şi importanţa implicării reale a oamenilor, în opoziţie cu a avea, doar, pe cineva în Washington, care face o regulă", a pledat americanca Elinor Ostrom.

Pornind de la această perspectivă, propun să tratăm sistemul bancar, sistemul pieţei de capital şi cel fiscal/bugetar ca şi când ar alcătui un ecosistem.

Sunt sistemele financiar-bancare mai sărace decât ecosistemele, în articulaţii, stratificări şi suprastructurări? Îmi imaginez că nu.

Ei bine, dacă din cauza complexităţii, managementul păşunilor din Africa nu poate fi realizat eficient decât de localnici, iar nu de "cineva care dă o regulă la Washington", cum spune Ostrom, (sau la Bruxelles, aş spune eu), atunci nu cred că este posibil managementul eficient al ecosistemului financiar-bancar şi fiscal/bugetar decât pe principii policentrice.

În cartea pe care am publicat-o în 2015, intitulată "Soluţia crizei/Terminus a quo", am afirmat ca soluţia crizei financiare nu este de natură financiară, ci constă, mai întâi, în acceptarea constatării ca sistemul creditului cu dobândă şi-a epuizat funcţionalitatea, faăcând necesară imaginarea lumii dezirabile.