Georgescu sau Antonescu?

Crin Antonescu s-a arătat total contra-performant atunci când a deţinut temporar poziţia de preşedinte. Era preşedinte interimar. În această calitate, avea prerogative reduse, dar totuşi a avut o serie întreagă de prerogative pe care le putea utiliza, dar din motive pe care nu le-am înţeles niciodată nu le-a utilizat.

De pildă, putea să schimbe structuri de conducere din interiorul serviciilor secrete şi în primul rând din interiorul Serviciului Român de Informaţii. Era la degetul său mic să schimbe întreaga structură de conducere a diviziunii care răspunde de întreg controlul intern în SRI. Inima serviciului secret. Nu a făcut din această perspectivă nici măcar un gest. Iar acesta este doar un exemplu. Nu am fost alături de el în acea perioadă şi îmi cer iertare, pur şi simplu pentru că am ales să fiu alături de copiii mei într-un concediu dinainte programat în Grecia. Dar, din câte am aflat de la persoane care i-au fost aproape şi îmi sunt apropiate, Crin Antonescu, în loc să muncească, mai mult a vegetat la Cotroceni. Bomboana pe colivă a fost pusă de sosirea în România a lui Philip Gordon, subsecretar de stat american, cu misiunea de a-l reabilita pe Traian Băsescu, de a-l scoate pe acesta din garaj peste voinţa poporului român, care votase demiterea lui şi de a-l readuce la Cotroceni, unde urma să-şi onoreze o serie de angajamente în favoarea statului american. Crin Antonescu a făcut greşeala de neiertat de a-l primi la Cotroceni, deşi rangul acestei persoane impunea cel mult primirea sa la Ministerul de Externe de către un adjunct.

Nu numai că l-a primit pe acest individ arogant, venit cu ordine de la "marele licurici", dar, din câte am auzit, s-ar fi lăsat şi insultat de către acesta, chiar şi cu apelativul de "fuck you". Repet, aceste informaţii le am pe surse cât se poate de credibile. În schimb, în mod direct, deţin în legătură cu Crin Antonescu alte informaţii care îi pun sub semnul întrebării calităţile de viitor preşedinte. După cum se ştie, încă de pe vremea lui Ceauşescu, Ambasadei Olandei în România i s-a conferit rolul de a monitoriza activitatea politică din această ţară. Situaţia a continuat şi atunci când USL a devenit alianţa politică dominantă. Iar Crin Antonescu era desemnat candidat prezidenţial. În aceste circumstanţe, în calitatea mea de consilier personal al lui Crin Antonescu, am fost invitat de ambasadorul Olandei la Bucureşti, cu care am purtat o convorbire care a durat câteva ore. Fără a intra în prea multe detalii, acesta mi-a comunicat că, din diferite motive, ambasadorii europeni din România nu-l simpatizau sub nicio formă pe Crin Antonescu, care îi ignorase şi chiar îi sfidase. Dar urma ca în foarte scurt timp să se schimbe întreaga garnitură de ambasadori UE la Bucureşti. În aceste condiţii, mi s-a făcut o propunere în opinia mea de nerefuzat. Să-l conving pe Crin Antonescu să poarte iniţial o discuţie cu ambasadorul Olandei la Bucureşti, iar apoi, în calitate de prezidenţiabil, să se întâlnească cu noii ambasadori ai statelor UE şi să facă ceea ce în limbaj diplomatic se numeşte captatio benevolentiae. Eu mi-am acceptat misiunea. Iniţial, Crin Antonescu a acceptat şi el faptul că este necesar acest demers. Apoi a uitat. Pur şi simplu. Sau s-a făcut că a uitat. Acesta poate fi un semn fie de comoditate combinată cu o timiditate din partea prezidenţiabilului de atunci, fie o expresie a suveranismului de care acesta dădea dovadă. Poate că pur şi simplu nu dorea să facă înţelegeri cu reprezentanţii puterilor europene împotriva intereselor poporului român. Nu ştiu ce a fost în mintea lui Crin Antonescu. Dar cert este că, refuzând, eu cred că a încălcat o linie roşie. Mai târziu s-a deplasat în Statele Unite, dar nu la Washington, ci la Las Vegas. Pentru că era pasionat de jocuri de noroc. O persoană extrem de influentă din Departamentul de Stat m-a contactat pentru că eram consilierul său personal şi m-a anunţat că la Casa Albă s-a luat decizia de a-l invita pe Crin Antonescu în calitate de oaspete neoficial - după modulul în care fusese invita şi Elţîn cu mai mulţi ani mai devreme - pentru a discuta despre viitorul relaţiilor româno-americane, în eventualitatea în care Crin ar fi fost ales. Rezultatul este pe cât de uluitor, pe atât de deconcertant. Crin Antonescu a refuzat să se prezinte la Casa Albă, invocând faptul că programul nu îi permite.

Nu am nicio probă, dar bănuiesc că unul dintre motive este faptul că nu vorbeşte limba engleză şi s-a jenat să facă public acest lucru. A ratat atunci o mare oportunitate. În rest, nu vreau să mă pronunţ asupra scheletelor care ar putea ieşi din dulapul lui Crin Antonescu, despre care am auzit, dar în legătură cu care nu am nicio dovadă. Pot însă să le spun celor care sunt pregătiţi să asculte că am fost în bună măsură dezamăgit de modul în care acesta şi-a abandonat rând pe rând pârghiile pe care le avea la dispoziţie de a conduce Partidul Naţional Liberal, lăsat în mâna unor interpuşi, personaje unele de-a dreptul sinistre, cum a fost Daniel Chiţoiu, care la un moment dat conducea efectiv PNL. În aceste condiţii, nu prea înţeleg, dar poate o să mă lămuresc în viitor, cum se face că, după zece ani de autoexil, Crin Antonescu cade pe neaşteptate în cărţile forţelor euroatlantice. Cât îl priveşte pe Călin Georgescu, pe care nu-l cunosc personal, pentru că m-am ferit să-l cunosc, deşi au existat mai multe persoane de contact care au încercat să ne facă legătura, acesta, pe mai multe surse, pe care, atenţie, nu am nicio posibilitate să le verific, ar fi fost racolat în studenţie de Securitatea externă a României, desigur datorită calităţilor sale intelectuale excepţionale, şi ar fi fost trimis în străinătate pentru a studia. Este clar că în perioada comunistă nimeni nu era trimis în străinătate să studieze, cu atât mai mult în Occident, fără să fi semnat un angajament. Nu am nicio probă, există doar indicii că acesta ar fi fost infiltrat în diasporă şi ar fi furnizat informaţii despre membrii marcanţi ai comunităţilor româneşti. În continuare, circulă informaţii, care sunt absolut logice şi deci credibile că, aşa cum se întâmpla în acea epocă, un agent al serviciului de informaţii externe al României a fost determinat să colaboreze şi cu serviciul similar al Uniunii Sovietice. Repet, nu am niciun fel de probe, ci lucrez doar în baza unor indicii. Nu cum s-a întâmplat în cazul lui Ion Iliescu, unde am dispus de probe că a fost racolat de KGB, am putut demonstra acest lucru şi am câştigat în acest sens şi un proces în justiţia română.

Mai mult, nu am niciun fel de probe că domnul Călin Georgescu ar fi colaborat cu Securitatea externă a României şi cu serviciul secret al Uniunii Sovietice şi apoi al Federaţiei Ruse, acţionând împotriva intereselor românilor şi a securităţii statului român. Dar ceva este putred în Danemarca. Domeniile în care Călin Georgescu s-a ocupat la Organizaţia Naţiunile Unite erau controlate aproape în totalitate de Uniunea Sovietică şi apoi de Federaţia Rusă. Şi deocamdată pun punct aici. Dar nu înainte de a semnala faptul că un fost ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, trimis de o administraţie republicană, nu democrată, Adrian Zuckerman, a afirmat cu subiect şi predicat că domnul Călin Georgescu este dezavuat de statele Uniunii Europene şi de Statele Unite ale Americii. Oare de ce?