Băncile Centrale sunt responsabile de politica monetară şi stabilesc dobânda de referinţă pentru moneda naţională. Băncile Comerciale, în cazul în care au probleme cu lichiditatea, se pot oricând împrumuta de la banca centrală. De exemplu, rata dobânzii stabilită de Rezerva Federală (FED), îndeplinind rolul de bancă centrală, pe care băncile comerciale trebuie să o plătească pentru împrumuturi de o zi (numită Overnight). În mod logic, aceasta este cea mai ieftină sursă de împrumut şi lichiditate oferită băncilor. De aceea, pornind de la dobânda de referinţă, băncile decid nivelul ratei dobânzii pentru clienţi (persoane fizice sau juridice), evaluând şi alte unelte de împrumuturi şi depozite.
Astfel, banca centrala poate avea un impact semnificativ asupra economiei naţionale: crescând dobânda de referinţă, încetineşte activitatea economică şi controlează inflaţia. Dacă dobânzile sunt mai mari, împrumuturile devin mai scumpe şi mai neatractive pentru mediul de afaceri şi nu numai, astfel că investiţiile sunt încetinite. În mod contrar, reducând rata dobânzii, banca centrală urmăreşte stimularea economiei. Astfel, împrumuturile devin mai accesibile, companiile se dezvoltă şi extind afacerile cu credite (costuri) mai ieftine.
Creşterea dobânzii de referinţă tinde să aprecieze moneda naţională pentru o perioadă. Randamentele (dobânda) cresc şi devin atractive pentru investitori, astfel creşte cererea pentru acea valută. Modificarea dobânzii de referinţă este rareori surpinzătoare: băncile centrale (în special cea Europeană) încearcă să evite surprize şi implicit şocuri în pieţe, de aceea anterior deciziei oferă indicii despre cum intenţionează să acţioneze în viitor. Nu doar comentariile şi acţiunile oficialilor, dar şi evoluţia datelor economice reprezintă indicii importante în anticiparea politicii monetare.
Relaţia este directă: rata dobânzii de referinţă ↑ = ↑ valuta