Împotriva impozitului unic

Mass-media a preluat pe larg tezele principale ale dezbaterii purtate recent în jurul reformei fiscale şi la care au participat reprezentanţi ai patronatului, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai capitalului străin şi, nu în ultimul rînd, activul ambasador al Statelor Unite în România. Simpla enumerare a participanţilor este suficientă pentru a putea ghici, fără mari riscuri, ce anume poziţie a dominat pe parcursul discursurilor. Cea care propune taxe mai mici şi uniforme.

Într-adevăr, discursurile principale au susţinut, în primul rînd, ideea impozitului unic pe venit. În al doilea rînd, au susţinut ideea impozitului mic pe venit. În al treilea rînd au susţinut ideea unui impozit unic pe veniturile individuale şi pe profitul la capital. În al patrulea rînd, au susţinut ideea colectării uniforme a impozitelor, inclusiv prin "scoaterea la lumină" a economiei "subterane", adică a acelei părţi a economiei în care nu se înregistrează veniturile şi cheltuielile şi, în general, nu se plătesc nici un fel de impozite.

Puse cap la cap, cele 4 idei sunt sintetizate în propunerea uniformizării tuturor impozitelor - pe venit, pe profit, eventual şi pe consum - în jurul unei valori unice şi mici, de circa 15%. În opinia susţinătorilor acestei teze, rezultatele ar fi benefice pentru toată lumea. Patronii ar începe să investească şi să angajeze mai mulţi salariaţi, salariile ar fi mai mari, preţurile ar fi mai mici, bugetul statului ar fi mai mare pentru că banii s-ar colecta de la mai multă lume, iar statul nici măcar nu ar mai face "inginerii sociale", adică politici sociale care să stimuleze comportamente de orice fel ale cetăţenilor. Singura preocupare a statului - care şi-ar trata toţi cetăţenii la fel - ar trebui să fie doar asigurările sociale.

În opinia mea, dimpotrivă, susţinerea unei asemenea teze dovedeşte mai întîi o lipsă totală de cunoştinţe cu privire la realitatea din România şi de aiurea, ca şi o promovare atît de agresivă a intereselor unei minorităţi în defavoarea intereselor majorităţii, încît frizează lipsa de responsabilitate.

Căci, aplicarea unei asemenea filosofii cu privire la raporturile dintre stat şi cetăţean şi a unui asemenea sistem fiscal ar produce un dezastru social, dar, este drept, ar face mult mai prosperă viaţa celor mai înstăriţi dintre cetăţenii ţării.

Ideea că statul trebuie să trateze toţi cetăţenii ca fiind egali este ideea fundamentală a liberalismului secolului al XIX-lea. Cu precizarea unui amănunt important - era, pe atunci, vorba de egalitatea politică a cetăţenilor. O asemenea idee răsturna concepţia medievală potrivit căreia cetăţenii sunt politic inegali şi, prin urmare, numai unii dintre ei - nobilimea, sau proprietarii, sau cei cu venituri mari - au dreptul să participe la conducerea statului. Democraţia modernă are ca fundament această idee revoluţionară a egalităţii politice a cetăţenilor.

Din politică, însă, "egalitatea" cetăţenilor a fost transferată în economie şi în viaţa socială, iar aici consecinţele au fost dezastruoase. Aplicarea de către stat a aceluiaşi tratament economic şi social la toţi cetăţenii a condus, tot în secolul al XIX-lea, la producerea celor mai mari inegalităţi sociale imaginabile într-o societate. Filosofia acestor inegalităţi afirmă că, dacă cineva este sărac, needucat şi bolnav, este astfel din cauză că el, ca persoană, este incapabil să fie bogat, instruit şi sănătos. Impotenţă sau ghinion. Şi nu este treaba statului să le compenseze. Două secole de cercetări sociale şi economice au dovedit cu prisosinţă falsitatea unei asemenea teorii, argumentînd că vina aparţine sistemului, şi nu indivizilor. Pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, unul dintre cei mai "reacţionari" politicieni europeni, Bismark, într-unul dintre cele mai puţin democratice state europene, Prusia, a pus la punct sistemul de intervenţie al statului în situaţia economică şi socială a cetăţenilor, cu obiectivul precis de a lua de la cei care au mai mult şi de a da la cei care au mai puţin. Nu a fost o invenţie absolută. Bismark a construit şi el pe sisteme deja existente, dar de atunci încolo, în practica economică şi socială a tuturor statelor moderne ideea predominantă a fost că statul este responsabil de bunăstarea cetăţenilor săi.

Această idee o contestă acum echipele combinate de intelectuali şi patroni din România şi, pentru că există posibilitatea de a fi "mai catolic decît papa", ei o fac cu un extremism care, la nivel politic, este echivalentul extremismului de tip comunist, doar că este orientat în direcţie opusă.

Aşa cum am mai spus, dincolo de faptul că sunt direct interesaţi într-un sistem fiscal şi într-o atitudine a statului care îi avantajează - pentru motivul simplu, dar convingător, că lor personal le scade impozitul de la 40% la mai puţin de jumătate - intelectualii susţinători ai unui asemenea proiect pur şi simplu ignoră realitatea.

Ignoră faptul că, pentru cea mai mare parte a populaţiei, redistribuirile făcute de stat reprezintă un procent important din veniturilor gospodăriilor lor şi că, fără aceste venituri, ar condamna la sărăcie severă cîteva milioane de oameni. Ignoră faptul că, în România, peste 1,5 milioane de persoane sunt simpli "lucrători familiali neretribuiţi", adică oameni care muncesc fără salariu, fără asigurări sociale, fără asigurări de sănătate, etc. Ignoră faptul că pentru a întreţine un copil în şcoală o familie din rural trebuie să aloce mult mai mult din venitul său decît o familie din urban, aşa cum o familie săracă trebuie să aloce mai mult decît o familie înstărită. Ignoră faptul că un stat care renunţă la "inginerie socială" este un stat care acordă un monopol al "ingineriei sociale" companiilor, căci companiile, la rîndul lor, nu tratează niciodată proprii angajaţi ca fiind egali şi nu acordă, la impozite egale, salarii egale, sau condiţii de muncă egale. Ignoră, deliberat, faptul că profitul obţinut de companii este întotdeauna însoţit de o notă de plată care presupune costuri sociale. Ignoră, de asemenea, faptul că o bună parte din acest profit nu reprezintă altceva decît cheltuieli trecute ale statului - cu educaţia, cu sănătatea, cu transportul urban, cu comunicaţiile, etc. - transferate companiilor. Nici unuia dintre cei care au cerut vehement impozitare uniformă a cetăţenilor nu i-a trecut prin cap să propună ca, în momentul în care o companie angajează un salariat, să plătească statului toate cheltuielile de educaţie, sănătate şi toate subvenţiile pe care statul le-a acordat acelui cetăţean pentru a-l aduce în situaţia de a produce profit pentru angajator. Dar, mai ales, au ignorat realitatea empirică solid întemeiată care spune că, de fapt, un tratament egal de către stat al tuturor cetăţenilor înseamnă, pînă la urmă, sponsorizarea de către stat a celor care au, pe seama veniturilor celor care au cel mai puţin.

Iată de ce, simplificarea la extrem a politicii fiscale, chiar dacă benefică pentru funcţionarii de la finanţe, este inacceptabilă pentru populaţie.