Încredere şi bani, ingrediente pentru creştere economică

Am avut "şansa" să trăim criza economică din anul 2008 care a debutat cu falimentul răsunător al băncii Lehman Brother; criză previzibilă şi chiar prezisă de economistul Nouriel Roubini. Ce am învăţat din ea pe lângă tehnicalităţile declanşatoare şi vizibile din care am să enumăr, pentru bună aducere aminte, numai abundenţa lichidităţii / abundenţa banilor ieftini, bani pentru care indivizii şi-au vândut 30 de ani de muncă, uneori numai pentru motive speculative?

Am învaţat că o criză are atât cauze precise, clare care ţin de mecanisme economice palpabile, cât şi cauze emoţionale care ţin de credinţele individuale şi colective ale actorilor de pe piaţă. Încrederea şi banii sau, mai precis, lipsa lor, a amândurora, dacă nu sunt în mod direct factori declanşatori, sunt cu siguranţă factori care întreţin criza.

Lipsa încredererii îi opreşte indivizi să mai cheltuie, să mai consume. Teama de un viitor tulbure îi determină să se ascundă, să-şi ascundă resursele (dacă le mai au) sau să vandă tot, şi să vândă repede.

Evaporarea banilor "falşi" care inundau economia, bani virtuali, bani fără acoperire în economia reală producătoare de bunuri şi de servicii, bani aduşi din viitorul îndepărtat şi foarte îndepărtat, a lăsat economiile fără "sânge", a vlăguit companiile şi indivizii, a provocat falimente personale, falimente ale firmelor şi chiar ale statelor.

Dar asta e şi istorie şi teorie.

Astăzi trăim în plină pandemie cauzată de nevăzutul şi perfidul virus SARS-CoV-2; pandemie neprezisă de nimeni, poate previzibilă, dar imaginată de unii cineaşti şi creatori de jocuri (este foarte la modă azi un joc creat în 2012 numit Plague Inc. în care jucătorul care controlează virusul trebuie să infecteze şi să distrugă populaţia întregului glob. Brrrr!).

Ce au făcut statele cu excepţia Suediei, care s-a bazat pe responsabilitatea indivizilor? În numele responsabilităţii sociale, s-au închis în casă, iar cheia de la gât au înghiţit-o. Au înghiţit-o şi state care nu trebuie să ceară voie să iasă la joacă.

Pe noi, pe indivizii producători de creştere economică, ne-au condamnat la solidaritate socială şi ne-au închis în casă. Ce să producem în casă, care să ajute economia în afară de copii? Cum să producem eficient în lipsa interacţiunii directe?

Închişi în case, economia nu are cum să funcţioneze, închişi în case ne pierdem încrederea, închişi în case ne pierdem veniturile, închişi în case ajungem să consumăm din resursele/economiile făcute.

Statele, după ce gândurile oamenilor s-au mai cristalizat un pic, iar emoţia s-a mai domolit şi au început să-şi exprime nemulţumirea, şi-au amintit că au şi o responsabilitate economică şi au început să se gandească cum să scoată cheia, cât mai nouă şi strălucitoare, cu care să ne dea drumul la muncă. Dar răul a fost deja făcut: încrederea tuturor şi banii unei părţi a populaţiei s-au evaporat. Din nou.

"Profeţii" spun că ne aşteaptă o criză economică, experţii spun că va fi mai dodoloaţă ca cea anterioară. O criză mai profundă, mai devastatoare decât cea anterioară, chiar mai rea decât cea interbelică. Doamne fereşte să vină acum un cutremur, o foamete, o criză a internetului sau un război! Le vom fi trăit pe toate, dar cine pe lume şi-ar dori asta?!!

Criza va fi cu siguranţă, criza este deja, dar determinată de pierderea încrederii - deja înfăptuită de guvernanti prin avalanşa de ordonanţe militare şi prin încurajarea mesajelor alarmiste - nu a banilor. Oamenii vor fi mai prudenţi cu cheltuielile, vor consuma mai puţin, iar asta înseamnă creştere economică slabă sau deloc. Personal, nu văd ca statul să apese alte butoane pentru creştere economică, cum ar fi investiţiile masive în infrastructură. Nu vom vedea ţara brăzdată de autostrăzi, căi ferate, sisteme de irigaţii etc. Cel mult vom vedea câte ceva la nivel de politică monetară. La nivel fiscal, "graţia" guvernamentală se va termina odată cu criza medicală.

Din fericire însă, după criza din 2008 şi spre deosebire de perioada de dinainte de ea, economiile s-au bazat în cea mai mare parte pe bani reali, bani produşi, bani munciţi şi mai puţin pe bani virtuali. Din practică am observat o dezmorţire a consumului şi a scăderii aversiunii faţă de risc a investitorilor abia de vreo 3-4 ani. Abia ce aş putea spune că a ieşit din vocabular sintagma "criza economică din 2008". La nivel individual, oamenii scăpaţi parţial de stresul recesiunii au mers pe principiul "bani albi pentru zile negre". Astfel gradul de economisire a crescut constant. Oamenii au consumat, dar mai cu prudenţă. Lucru bun, întrucât oamenii ar trebui să se bazeze mai mult pe ei înşişi decât pe vreun ajutor de la statul social, oricare ar fi el.

Aşadar, cum punem la treabă banii reali ai investitorilor şi ai populaţiei? Spre deosebire de criza din 2008, acum există bani, dar există deopotrivă o rană nouă, deschisă peste cea care nu s-a lecuit complet - lipsa de încredere.

Când eşti ciocan, tot ce vezi în jur pare a fi cui, drept urmare vin cu o propunere/soluţie din domeniul meu de expertiză - insolvenţa comercială - prin care poate fi pusă în mişcare măcar o parte din banii populaţiei, care se ridică la suma de 47 miliarde euro, peste 20% din PIB-ul României din 2019.

Propunerea vine, pe de o parte, să responsabilizeze profesionistul (astfel cum este definit de Codul Civil), adică pe partenerul comercial al persoanei fizice şi, pe de altă parte, să ofere persoanei fizice - consumator de bunuri şi servicii - pâghii legale pentru recuperarea creanţei sale în ipoteza întâlnită în practică a falimentului profesionistului.

Actualul text al Legii privind procedurile de prevenţie a insolvenţei şi de insolvenţă (85/2014) nu oferă nicio protecţie persoanei fizice care intră în relaţii comerciale cu un furnizor de bunuri şi servicii. Sunt răsunătoare şi triste falimentele dezvoltatorilor imobiliari care au ruinat şi au adus la disperare familii întregi. Sunt oameni care platesc pentru o casă pe care nu o vor avea niciodată, iar asta e tragic.

Conform Legii 85/2014, pe primul loc în ordinea de preferinţă a plăţii creanţelor vin creditorii beneficiari ai unei garanţii faţă de averea debitorului, iar în această categorie intră în mod uzual băncile care îşi securizează cu ipoteci împrumuturile acordate. În linii mari, urmează creanţele izvorâte din raporturi de muncă, cum sunt salariile, creanţele statului (impozite, contribuţii, taxe), iar la finalul listei vin creanţele simplilor creditori, indiferent dacă sunt profesionişti sau nu.

Aşadar, legea tratează persoanele fizice ca pe simpli chirografari şi îi pune pe aceştia în aceeaşi categorie cu profesioniştii care nu şi-au securizat raportul comercial cu debitorul acum falit. Această categorie mare a creditorilor chirografari este cea mai năpăstuită, rare fiind cazurile în care aceşti creditori reuşesc să încaseze măcar o fracţie din creanţa lor.

Persoanele fizice nu se pot transforma în analişti de risc la fiecare cumpărare (asta ar bloca comerţul care trebuie să se bazeze pe încredere) şi nici nu au o putere reală de negociere în relaţia cu profesionistul.

Acum trebuie să intervină statul. Statul ar trebui sa protejeze persoanele fizice (neprofesioniştii) care intră în relaţii comerciale cu profesioniştii, iar această protecţie poate fi asigurată prin acordarea unui rang superior de prioritate în recuperarea creanţelor lor în cazul insolvenţei profesionistului. Propunerea mea este ca rangul să fie chiar superior creanţelor bugetare, dar pentru respectarea echităţii, inferior creanţelor garantate şi a celor izvorâte din raporturi de muncă.

Câştigul obţinut din această majorare de rang este cel al confortului psihic al indivizilor de a intra în relaţii comerciale, al încrederii că munca şi avuţia le sunt mai protejate.

Şi pentru a da eficienţă unei astfel de modificări legislative ea trebuie cuplată cu dreptul persoanelor fizice de a introduce cereri de deschidere a procedurii insolvenţei chiar şi pentru creanţe mult mai mici decât pragul actual de 40,000 lei.

Măsurile nu numai ar oferi încredere persoanelor fizice, dar ar şi responsabiliza mai mult profesioniştii şi, astfel, ar contribui la o dezvoltare durabilă a relaţiilor de afaceri cu beneficii pentru întreaga societate şi economie.

MIRCEA DEACONU, Partener RomInsolv SPRL - Practicieni în Insolvenţă