INDULGENŢELE SCOASE DIN TEACĂ PE BARICADELE PANDEMIEI

În urmă cu 500 de ani, Papa Leon al X-lea a emis indulgenţele despre care se pretindea că absolvă de pedeapsă, dar nu şi de păcate. Ceea ce înseamna că cei care recurgeau la a cumpăra indulgenţe nu erau interesaţi să nu mai păcătuiască, ci doar să scape de pedeapsă.

Martin Luther a semnalat, în cele 95 de teze afişate pe uşa catedralei din Wittenberg, că invocarea autorităţii Bisericii, ca autoritate a papei, nu putea rezolva în interiorul credinţei o problemă care în sine este o pură divergentă faţă de credinţă, o manifestare a ieşirii din spaţiul credinţei. "Papa (...) nu poate să retragă nici o altă pedeapsă, în afara acelora pe care le-a impus el însuşi fie prin propria autoritate, fie prin autoritatea Canoanelor". Indulgenţele nu puteau servi nimănui, nici măcar bisericii.

Tot astfel se încearcă azi la noi a se apela la ajutorul bisericii pentru a convinge lumea să se vaccineze.

Este o manevră riscantă pentru biserică, pentru că îşi asumă să folosească autoritatea credinţei pentru a lămuri pe cei care nu cred în ştiinţă, adică pe cei care se află oricum într-o poziţie evident ratată în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu. Căci, în Secolul 21, care este dominat de ştiinţă şi de tehnologie, a menţine o opoziţie între ştiinţă şi religie este un nonsens. Ba dimpotrivă, ştiinţa pare a fi una din căile cele mai directe de a dialoga cu Dumnezeu.

A mobiliza valorile credinţei, ale raţiunii şi ale umanităţii, pentru a rezolva în mintea unor persoane limitate incompatibilitatea lor cu era ştiinţifică în care trăiesc de fapt, este regretabil.

Aşa cum în lumea lui Luther, încercarea Papei de a obţine un beneficiu pentru credinţă, prin construirea Catedralei Sfântul Petru, recurgând prin emiterea de indulgenţe la banii păcătoşilor, era o greşeală.

Pentru că, aşa cum spunea chiar Luther, acei bani colectaţi ca plată pentru indulgenţe erau "carne din carnea lor", pentru că erau banii luaţi de la gura săracilor, a copiilor sau a tuturor celor care îşi duceau viaţa de zi cu zi cu aceşti bani, şi asta nu putea fi admis în relaţia cu Dumnezeu.

Deci, aşa cum Papa era în eroare, după cum Luther semnalează în tezele sale, tot astfel acum nu putem invoca valorile etice şi religioase pentru a le compromite într-o relaţie cu indivizi care nu înţeleg ierarhia de niveluri şi de specializări în care este structurată astăzi lumea modernă.

Nu poţi mobiliza valori religioase în relaţie cu cei care nu înţeleg că, de exemplu, dacă acceptă să se suie în automobil asumând riscurile inerente, nu pot invoca că nu acceptă riscurile vaccinării în aceeaşi lume în care trăiesc folosind automobilul.

Relaţia cu virusul de astăzi este similară relaţiei cu păcatul din vremea lui Luther, sau mai exact cu pedeapsa pentru comiterea păcatului: căutăm, ca şi atunci, o formă de a înlătura ceva rău.

Răul virusului este similar cu răul păcatului şi suntem în aceeaşi căutare a unei autorităţi care să absolve. Acum e vorba de vaccin sau de reguli - atunci era vorba de indulgenţe, dar ambele soluţii sunt defecte, atât timp cât ele nu sunt puse în poziţia lor corectă în lume, anume în registrul religiei, acum 500 de ani, sau al ştiinţei, azi.

Pentru că ele instaurează o ordine greşită, aşa cum acum din nou se instaurează o ordine în care, alături de biserică, maneliştii sunt puşi să convingă nişte inşi să facă ceea ce, dacă n-ar fi fost limitaţi, oricum ar fi făcut în viaţa normală, aşa cum fac în ciclurile în care se hrănesc şi consumă energie, fără să-şi pună întrebări metafizice despre libertate.

Într-un fel, istoria Lutheranismului care, el însuşi, se situează într-un tipar pe care chiar Luther l-a criticat, anume a invoca o autoritate pentru a te situa într-o bună relaţie cu Dumnezeu, care nu mai este autoritatea lui Dumnezeu însuşi, dovedeşte cât de corectă este ortodoxia în care ne aflăm. Asta pentru că Luther a dezvoltat protestantismul pe baza foarte îngustă a acestei motivate critici aduse unei erori făcute de un papă. Dar e dificil să dezvolţi un proiect enorm, cum este o confesiune religioasă, pe baza îngustă a îndreptării minuscule a unei erori majore, chiar dacă e a unui papă.

Asta ne confirmă valorile ortodoxismului, chiar şi în situaţia că avem acum mişcări de tip protestantism în cadrul ortodoxismului, aşa cum catolicismul a avut în istoria sa.

Dar protestul în sine nu poate fi invocat într-o relaţie cu pozitivitatea absolută. Să ne întoarcem de aceea la valorile directe care au o legătură primară, neconjuncturală, cu Dumnezeu şi să nu aducem în agora o dispută care nu va putea fi oprită fără daune.

Deci, ce ne facem cu Înalt Prea Sfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, cel care a angajat autoritatea bisericii în direcţia contestării măştilor şi a măsurilor de protecţie antivirus. Il vom pune oare şi pe el să dea dea mesaje pentru reinstaurarea protecţiei, cum ar fi cea prin intermediul vaccinării? Care este echivalentă cu cea pe care el o contestă direct, anume portul măştii.

Am asista oare la o schismă în biserica ortodoxă cu această ocazie? Sunt perspective nebuneşti, pe care nu putem să le tratăm decât cu ironie, care sunt efectul prostiei generalizate pe care virusul "o exploatează", deşi tipul acesta de existenţă pe care virusul o duce la limita dintre organic şi anorganic este poate o manifestare inevitabilă a materialităţii lumii, care acum, prin viziunea oferită de ştiinţă, se dovedeşte a fi fundamental unită cu spiritualitatea.

Publicul maneliştilor, care nu are altă sursă de informare decât ce primeşte de la manelişti, va avea impresia că idolii lui au preluat puterea, atunci când va vedea că încep să vină de la ei mesaje despre administrarea statului, cum ar fi cele despre vaccinare. Şi e posibil să se-ntâmple o schismă în lumea maneliştilor, în sensul că îşi vor cere partea lor de beneficii care decurg din preluarea puterii, aşa cum acum, în coaliţie, USR intră în conflict cu PNL-ul pentru a cere partea lui de beneficii ale accesului la putere.

Dacă Patriarhul nu va spune că tot ce ar face biserica pentru a recomanda vaccinarea nu are nicio legătură cu Dumnezeu, ci e doar un act pe care-l face ca reacţie necesară în faţa limitelor de înţelegere ale unei părţi a populaţiei, vom avea urmări în planul pe credinţe.

Nu în sensul că va diminua credinţa, ci în sesul că se va deforma natura ei. Ceva de tipul redeschiderii, în ortodoxism, a unei pieţe a indulgenţelor. Aşa cum indulgenţele vizau pe cei care nu înţelegeau decât valoarea banului, tot astfel azi statul se adresează cu mesaje celor care înţeleg eronat religia sau celor care nu înţeleg decât manele. Teribilă mixtură, ca tratament antivirus!

Dar să rămânem în spaţiu spiritual creat de Sfântul Pavel, pe care Martin Luther îl citeză în Despre libertatea unui creştin (1520): «Deşi sunt liber în toate privinţele, m-am făcut servul tuturor».

O vorbă care ar trebui bine înţeleasă de cei care fac azi caz de libertatea lor, pe care nu ştiu însă să o definească.