Industria politică

Urmărind dezbaterea sterilă provocată de publicarea de către Comisa europeană la sfârşitul lunii ianuarie a raportului privind mecanismul de colaborare şi verificare am avut sentimentul că ascult o poveste fără sfârşit. Fie că e vorba de Traian Băsescu sau de adversarii săi, totul pare să se producă la cel mai de jos registru al politicii, politicianismul. Şi nimic nu e nou în politica dâmboviţeană! Au trecut mai bine de o sută de ani de când Caragiale publica "1907, din primăvară până-n toamnă". În analiza rece şi lucidă pe care o făcea situaţiei socio-economice care provocase marea răscoală ţărănească, scriitorul, dovedind în acest text mai mult decât oriunde în altă parte în publicistica sa calităţi de real analist politic, se opreşte asupra unui concept interesant, industria politică.

Şi dacă dramaturgul retras la Berlin de unde se pare că putea observa mai bine ţara o spunea cu un umor trist, cum să reacţionăm astăzi la această constatare: "Pe lângă agricultură... trebuie să înflorească în România şi o vastă indus­trie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospere". Tot acum aproape o sută de ani, Max Weber, sociologul german care a deschis calea ştiinţei politice ca domeniu de sine stătător, deosebea între cariera politică ca vocaţie şi cea profesionistă. Între timp, politica a devenit o profesie greu de conciliat cu sensibilitatea democratică care cere ca politica să fie deschisă tuturor.

"Industria politică" actuală prosperă pe baza unui mecanism asemănător celui identificat de Caragiale la începutul secolului al XX-lea: "Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă... Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ţine piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a Statului său (s.n.), este silit să concedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi unor noi consilii, - care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern".

Şi totuşi privim la acele vremuri cu un soi de nostalgie. Oare de ce? Problema agrară, care a produs atunci marea răscoală de care nimeni nu a vrut să-şi aducă aminte în 2007, la o sută de ani după eveniment, este nerezolvată. Absenţa din România a 3-4 milioane de oameni plecaţi să muncească pe aproape nimic şi în condiţii precare în occident se datorează incapacităţii rezolvării probleme cruciale. Iar una din cauzele pentru care nu s-a progresat în o sută de ani este prospera "industrie politică" care controlează puterea. Şi asta pentru că, o spunea tot Caragiale atunci, dar rămâne valabilă şi acum, "partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice care alternează la putere nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă".

Nu în partide, care nu aveau cum să devină partide doctrinare în condiţii politico-sociale atât de nefavorabile, ci in instituţii trebuie căutată cheia succesului României vechi. Contrar celor pe care le susţineau conservatorii - Caragiale aflându-se în primul rând al acestora în dezbaterea publică - formele recreaseră fondul. Citind cu atenţie analiza marelui scriitor, diferenţa dintre cele două epoci constă în rolul regelui, a celui care arbitra. Nu degeaba fusese pusă în primul plan al reformei politice rolul "domnului străin" încă dinaintea Unirii. Regele a folosit "rotativa guvernamentală", pe care o promovase dincolo de textul Constituţiei, pentru a menţine echilibrul între stările sociale. "Industria politică" era şi este o parte a jocului intern. Regele înţelesese, şi nu îşi propusese să revoluţioneze, ci să schimbe fără să distrugă. De aceea s-a plasat neutru în afara jocului. Astăzi regele nu mai este, iar cea care i-ar fi putut lua locul în noul context, Uniunea europeană, nu se poate dezbăra de presupoziţii ideologice şi stereotipuri, părăsind neutralitatea şi intrând în jocul politic intern. Şi, crezând că luptă împotriva "industriei politice" şi a consecinţelor sale, ia partea unei tabere. Or, "industria politică" este un tot şi nu poate fi imputată doar unora.