INSTRUMENTELE DERIVATE PE ÎNŢELESUL TUTUROR Educaţia financiară - singura metodă de protejare contra înşelăciunilor pe piaţa Forex

Sistemul financiar şi funcţionarea acestuia reprezintă, în continuare, o mare enigmă, pentru o mare parte dintre români.

Deşi România zilelor noastre este prezentată mai mereu ca un hub tehnologic de către presă, iar majoritatea românilor sunt mândri deţinători ai unui computer personal, la care am putea să mai adăugăm cel puţin un smartphone sau o tabletă, atunci când vine vorba despre tendinţele din sistemul financiar internaţional, lucrurile nu sunt, în prezent, foarte diferite ca acum 10, 15 sau 20 de ani. Vedem că România este, în anul 2017, ţara din Uniunea Europeană cu cel mai scăzut nivel de educaţie financiară. Noţiuni gen fintech, blockchain (registru public al tuturor tranzacţiilor cu Bitcoin ce au fost realizate vreodată), robo-advisors (serviciu on-line de consultanţă financiară, ce funcţioneză automat, pe bază de algoritmi, fără intervenţie umană), HFT (High Frequency Trading - platfome automate de tranzacţionare ce utilizează computere puternice pentru a efectua un număr mare de tranzacţii la viteze foarte mari), ETF (Exchange-Traded Fund - fond tranzacţionat public, ce urmăreşte oscilaţiile preţurilor unui coş de active), probabil că sună straniu pentru majoritatea conaţionalilor noştri şi sunt convins că o mare parte dintre cei care activează chiar în domeniul financiar au dificultăţi în a se păstra la curent cu evoluţiile tehnologice din acest domeniu.

În aceste condiţii, nu este de mirare că, în ultimii 10-15 ani, un număr tot mai mare de români au căzut în plasa unor aşa-zişi brokeri, fiind ademeniţi cu promisiunea unor câştiguri facile, ce ar putea fi obţinute rapid din specularea "pe bursă" a unor oportunităţi colosale, ce nu acceptă amânare. Cea mai tristă parte este că respectivii păgubiţi, de multe ori nici măcar nu au înţeles că au accesat instrumente derivate, în sistem de piaţă OTC (Over-The-Counter), iar despre înţelegerea modului de funcţionare a unui astfel de instrument derivat sau a acestei pieţe în ansamblul ei, nici măcar nu se poate pune problema. În accepţiunea lor au cumpărat sau au vândut aur, petrol, acţiuni, valute, operaţiuni din care invariabil au pierdut bani, şi sunt sigur că mulţi nici măcar nu au înţeles ce li s-a întâmplat. Şi nici nu li s-a explicat de altfel. Nici de către cei care i-au păgubit şi nici de către autorităţi, care au ele însele dificultăţi în a înţelege şi a controla funcţionarea pieţei OTC.

• Cum funcţionează piaţa derivatelor

Voi încerca, în continuare, să explic pe scurt cum funcţionează această piaţă şi aceste instrumente, considerate de mulţi ca fiind cele mai riscante tipuri de tranzacţii financiare. Deşi aceasta este în realitate o lume a profesioniştilor pieţei, vedem însă că pot avea succes destul de uşor "pe forex" persoanele fără niciun fel de pregătire prealabilă în domeniul financiar şi culmea, chiar florăresele, dacă ar fi să ne încredem în reclamele mincinoase care circulau recent pe internet.

Dar haideţi să începem de la noţiuni de bază. Ce este un instrument financiar derivat sau un IFD?

Un astfel de instrument, după cum îi spune şi numele, este o "derivare" sau o extensie de la un alt instrument, tranzacţionat pe o piaţă reglementată. Pentru o mai bună înţelegere, o să ieşim un pic din context şi o să mergem în lumea pariurilor londoneze, unde se pot alege mize la casele de pariuri pe evenimente dintre cele mai diverse, cum ar fi starea vremii de peste două luni în statul Wyoming sau care vor fi câştigătorii premiilor Oscar la ceremonia de anul viitor. Nu mă feresc să folosesc această analogie cu modul de funcţionare al pariurilor, deoarece există foarte multe asemănări între funcţionarea instrumentelor derivate şi pariuri. De altfel, exact asta este un instrument financiar derivat - un pariu între două părţi cu viziuni diferite, cu privire la evoluţia preţului unui anumit instrument financiar sau a unui aşa numit activ suport. Una dintre cele două entităţi implicate mizează pe creşterea preţului respectivului activ suport, iar cealaltă parte, sau contra-partea sa, mizează pe scădere. La fel ca în cazul oricărui pariu, este vorba despre un joc cu sumă nulă, sau un "zero sum game", adică un joc în urma căruia nu pot câştiga ambii jucători.

Cea mai populară formă de instrument financiar derivat, existentă în prezent în oferta brokerilor internaţionali se numeşte CFD sau "Contract for Difference". Acest tip de contract a apărut în prima jumătate a anilor "90, fiind conceput de către doi britanici, angajaţi ai băncii de investiţii UBS, Brian Keelan şi Jon Wood, fiind folosit iniţial de către fondurile de hedging şi de către traderii instituţionali pentru acoperirea riscurilor aferente tranzacţiilor din piaţa reglementată (London Stock Exchange). Principalul lor avantaj era că instrumentele respective erau scutite de taxa pe tranzacţii financiare aplicabilă tranzacţiilor de pe (din) piaţa reglementată şi că necesitau o marjă mică. În a doua jumătate a anilor "90, CFD-urile erau deja accesibile clienţilor de retail din Marea Britanie prin intermediul platformelor online oferite de către brokeri. Primul broker care a oferit acest tip de instrument către retail a fost GNI (cunoscut la origini ca Gerrard & National Intercommodities); GNI şi serviciul său de tranzacţionare a CFD-urilor denumit "GNI Touch" a fost, mai târziu, achiziţionat de către MF Global. Aceştia au fost rapid urmaţi de către IG Markets şi CMC Markets, care au început să-şi popularizeze serviciile în anii 2000. Popularitatea redusă de atunci era cauzată şi de prezenţa destul de scăzută a internetului în casele britanicilor, industria dezvoltându-se odată cu dezvoltarea infrastructurii internetului de mare viteză pe tot cuprinsul globului.

• Noţiunea de instrument derivat

Pentru a prezenta mai clar noţiunea de instrument derivat, va fi nevoie să ne întoarcem chiar şi mai mult în timp, respectiv în Japonia anilor 1600. În Ojima sau Dojima, piaţa de orez de la Osaka mai exact. Acela este de fapt punctul de plecare al tranzacţiilor la termen cu mărfuri. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, funcţionau în Osaka peste 90 de depozite de orez, de unde populaţia şi comercianţii puteau cumpăra această marfă. Orezul se putea cumpăra fie direct de la aceste depozite (echivalent SPOT, on the spot sau la vedere, în terminologie modernă) sau mai apoi treptat, s-a dezvoltat o cerere distinctă pentru tranzacţiile cu orez la termen. Mai exact, comercianţii care aveau nevoie de orez peste o lună sau peste câteva luni, puteau încheia cu depozitele respective un contract de livrare a orezului la un termen prestabilit, la un preţ prestabilit. La termenul respectiv, se întâlneau şi realizau schimbul mărfii contra banilor. Acesta este un mod foarte asemănător cu modul de funcţionare al unui contract forward în prezent. În timp, aceste contracte au început să fie afectate sever de riscul de contrapartidă, şi anume, anumiţi comercianţi, observând că termenul de scadenţă al contractului se apropie, iar preţul de la momentul respectiv din piaţă îi dezavantajează (preţul din piaţă ar fi fost mai mic, ceea ce le dădea posibilitatea să cumpere pe loc din altă parte), alegeau să dispară, neonorând înţelegerea iniţială.

Astfel, dorindu-se evitarea unor asemenea situaţii, s-au creat premisele apariţiei la Osaka a unui mediu de comerţ sau de tranzacţionare mai sigur şi mai bine reglementat, respectiv bursa de orez de la Osaka. Acesta era un loc de întâlnire în primul rând al comercianţilor de orez, iar în al doilea rând, un garant al onorării de către comercianţi a obligaţiilor contractuale, la termenul şi la preţul stabilit. Mai exact, bursa le solicita ambilor participanţi la un astfel de contract la termen, o garanţie sau o marjă, care ar fi acoperit fluctuaţiile de preţ de la momentul semnării contractului şi până la scadenţă. Dacă fluctuaţiile până la termen erau ample (de exemplu, din cauza secetei), iar una dintre părţi pierdea pe parcurs întreaga valoare a garanţiei sau a marjei depuse, aceasta era contactată de către cei de la bursă şi i se aducea la cunoştinţă necesitatea depunerii de garanţie adiţională pentru a menţine contractul în vigoare (în prezent, aşa-numitul apel în marjă sau margin call). Aceasta este prima formă cunoscută a unui contract "futures", deoarece modul de funcţionare al respectivelor contracte de acum 400 de ani este aproape identic cu modul de funcţionare al contractelor futures din prezent. Acest mod de tranzacţionare pe baza unei marje sau a unei garanţii a eliminat în realitate nevoia cunoaşterii contra-părţii contractuale la un anumit moment dat. Cei care erau implicaţi într-un astfel de contract puteau oricând alege să iasă din el, prin vânzarea obligaţiei în schimbul încasării valorii de la momentul respectiv a garanţiei depuse prin intermediul bursei. Preţul unui contract era cunoscut public, deoarece cotaţiile erau notate cu creta pe o tablă, zilnic. Ca o paranteză de dragul naraţiunii, bursa de atunci de la Osaka funcţiona timp de o oră pe zi, iar cei care se ocupau de buna funcţionare a "şedinţelor" de tranzacţionare aprindeau la deschidere un fitil, care ardea fix o oră. La arderea fitilului, sesiunea lua sfârşit, iar acei comercianţi care continuau să tranzacţioneze după anunţarea terminării şedinţei erau udaţi cu o găleată de apă de către cei responsabili cu acest lucru. Ne putem imagina că acel loc probabil era şi unul extrem de gălăgios, acela fiind de altfel locul unde au apărut pentru prima dată semnalele cu mâna utilizate ulterior în perioada recentă în ringurile bursiere moderne. În ciuda imaginilor mentale mai mult sau mai puţin hilare, acel loc a adus o standardizare a contractelor la termen, care au devenit mult mai sigure pentru participanţi. Bursa verifica în detaliu calitatea orezului şi se asigura că este vorba despre marfă de aceeaşi calitate. Termenele erau prestabilite, iar preţul "futures" devine astfel într-un fel preţul de referinţă al mărfii respective. De altfel, această standardizare a contractelor este principala diferenţă între contractele forward şi futures. În cazul contractelor futures cu activ suport pe indici bursieri din prezent, are loc de fapt o reglare în bani la termen între cele două părţi implicate, neexistând nicio marfă fizică la mijloc, cu rolul de activ suport. Fără să îmi propun acest lucru, revenim din nou la ideea de pariu.

OK, acum haideţi să revenim la CFD-uri, care sunt derivate ce au ca activ suport contracte futures, adică activul suport sau "marfă" care stă la baza contractului, este preţul unui contract futures tranzacţionat pe o piaţă reglementată. Însă reţineţi că CFD-ul în sine nu este tranzacţionat pe acea piaţă, ci este "un pariu" ce exista în paralel cu piaţa reglementată, într-un sistem sau o zonă aşa numită piaţa over the counter sau OTC. CFD-ul este, dacă vreţi, un pariu cu privire la evoluţia unui alt pariu, un mecanism care ne poate duce cu gândul la filmul "Inception".

Aşa cum spuneam mai sus, aceste contracte sunt în special destinate zonei de retail, care de multe ori nu îşi permite să acceseze direct piaţa futures, din cauza unor restricţii ce ţin de multe ori de cost, de valoarea tranzacţiilor şi de existenţa unui volum minim necesar, de multe ori mai mare decât îşi permite să suporte un trader sau un speculator de retail. Acesta este principalul avantaj al unui CFD, şi anume că permite speculaţiile cu sume mai mici de bani sau cu valori mici ale unui tichet. Apoi, contractele au o durată de expirare mai mare decât contractele futures şi sunt rostogolite sau prelungite automat de către broker. O dată cu răspândirea acestui tip de contracte începând cu a doua jumătate a anilor "90, pieţele financiare s-au transformat în subiecte de interes general, cunoscând o evoluţie aşa numită "from Wall-Street to main street".

Însă o dată cu răspândirea acestui tip de tranzacţii şi a pietei OTC, au reapărut unele probleme mai vechi, deoarece o dată cu îndepărtarea de zona pieţei reglementate (futures), reapare riscul de contrapartidă, exact ca în cazul contractelor forward - situaţia descrisă mai sus privind începuturile pieţei de la Osaka. La fel ca şi în cazul pieţei futures, şi pe OTC, pentru a specula sau pentru a paria pe evoluţia preţului unui anumit instrument, este nevoie de două entităţi cu viziuni diferite cu privire la evoluţia preţului unui anumit instrument. Pe scurt, nu poţi paria de unul singur. Ai nevoie de o altă entitate care să îţi accepte pariul şi care să se plaseze în sens opus ţie. Însă pe OTC te afli într-o zonă de piaţa nereglementată, adică nu există nicio entitate care să standardize contractele şi care să reglementeze piaţa.

Acest sistem a luat amploare odată cu răspândirea internetului, ceea ce a coincis cu răspândirea industriei OTC a brokerilor online. Brokerii online de instrumente derivate funcţionează oarecum diferit faţă de brokerii clasici de bursă, cei prezenţi pe piaţa spot. Dacă un broker de pe piaţa spot este în general un intermediar între cel care vinde şi cel care cumpără acţiuni, iar din această tranzacţie el încasează un comision, brokerul de derivate, atunci când acţionează în calitate de market-maker, acesta poate fi direct contrapartea tranzacţiilor clientului său. Iar de aici, apare un conflict de interese între client şi broker. În această situaţie, brokerul NU poate să aibă o implicare directă în activitatea de tranzacţionare a clientului său. Market making-ul în sine nu este o activitate ilegală, însă implicarea în activitatea de tranzacţionare a clienţilor în această situaţie, cu siguranţă că este. Clienţii de multe ori nu înţeleg acest conflict de interese şi aleg să primească sfaturi de tranzacţionare de la nişte indivizi care lucrează pentru companii obscure, reprezentate uneori local prin SRL-uri de apartament, care nu doar că nu au niciun interes ca ei să câştige, însă uneori sunt chiar remuneraţi din pierderea pe care aceştia o înregistrează. Este o situaţie similară cu a merge la un cazinou pentru a paria şi a alege apoi să primiţi sfaturi chiar de la crupier, care înainte de a vă ajuta, vă face complice din ochi şi vă asigură că mergând pe mâna lui, cu siguranţă că veţi câştiga, iar apoi vă îmbie să vă aşezaţi toate jetoanele pe masa de joc. Probabil că vă întrebaţi de ce funcţionează astfel un broker de instrumente derivate, şi de ce nu transmite pur şi simplu mai departe "pariul" către o altă terţă parte, contra unui comision, similar unui broker de bursă? Regăsim şi acest model de execuţie în cadrul brokerilor de instrumente derivate. În primul rând, market making-ul, după cum îi este şi numele, reprezintă o metodă prin care brokerul creează piaţă sau lichiditate. În orice moment, pentru anumite niveluri de preţ pe care acesta le furnizează în platforma sa, el acceptă atât tranzacţii de cumpărare, cât şi de vânzare. Deci nu din mecanismul în sine de formare al preţurilor provine riscul principal pentru client. Dacă brokerul care acţionează ca market maker este unul recunoscut şi de bună credinţă, acesta pur şi simplu preia un preţ de la un furnizor de lichiditate, care de cele mai multe ori este o bancă, apoi aplică acelui preţ un spread sau un adaos dacă vreţi, iar apoi furnizează acel preţ în platforma sa. Procesul este la majoritatea brokerilor mari unul automatizat (de tip non-dealing desk sau NDD), adică se preia o informaţie sau un nivel de preţ, se prelucrează, adică apare acel adaos, iar apoi preţul îi este furnizat clientului sub forma pe care acesta o vede în platformă. Clientul poate în orice moment să tranzacţioneze preţul respectiv în ambele sensuri. Dar market making-ul, aşa cum spuneam mai devreme, deşi presupune ca acele tranzacţii sunt încheiate în contraparte cu brokerul, asta nu înseamnă că invariabil toate tranzacţiile au ca şi punct terminus brokerul. Brokerul, în calitate de formator de piaţă, poate alege să transfere o parte dintre acele "pariuri" sau tranzacţii, sau mai degrabă din riscul provenit din acele tranzacţii, către o altă terţă parte. Această terţă parte poate fi o bancă sau un alt broker, iar transferul de risc se realizează de către broker deschizând pur şi simplu poziţii în contul house al său deschis la banca sau la brokerul cu care acesta colaborează, în sens identic cu poziţiile pe care doreşte să le anuleze ca risc sau pe care doreşte să şi le "hedge-uiască".

Limbajul utilizat în organizarea internă a order book-ului unui broker de instrumente derivate este tot unul provenit din lumea pariurilor. Regăsim astfel termenii "A book" şi "B book". De exemplu, dacă aş dori să pariez cu un agent de pariuri pe deznodământul unei curse de cai de exemplu, pot merge la un astfel de agent, care analizând suma pe care sunt dispus să o arunc în joc şi natura pariului meu, acesta poate alege să accepte acest pariu în contraparte cu el, caz în care voi apărea în registrul agentului în aşa numitul "B book", iar în situaţia în care acesta consideră că pariul meu este unul prea mare sau prea riscant pentru puterea sa financiară, poate alege să transfere pariul contra unui comision către un alt agent sau poate să parieze el însuşi pe o sumă identică şi în exact aceleaşi condiţii, cu un alt agent de pariuri, caz în care apar în "A book-ul" agentului, pe acea sumă neexistând niciun fel de risc pentru el, deoarece nu el este contrapartea finală.

Revin cu precizarea că principala menire a unui broker în calitate de market maker este furnizarea unui flux de preţuri cât mai apropiat ca dinamică de piaţă activului suport, respectiv crearea unui pool de lichiditate cât mai fluid şi mai fidel acelei pieţe. În urma unui sondaj realizat de furnizorul instituţional de soluţii de brokeraj "Integral" acum 2 ani la nivelul industriei OTC, 88% dintre brokerii existenţi la nivel mondial folosesc aşa numite metode hibride de execuţie, respectiv un mix între modelele A book şi B book. Acest model de execuţie se mai numeşte "C book". Atunci când vine vorba despre brokeri care folosesc doar metode de execuţie de tip B book, putem să bănuim că este vorba fie de brokeri foarte mari care sunt bine capitalizaţi şi care pot suporta orice tip de risc, sau este vorba despre brokeri mici de tip scam, ale căror metode de management al riscului presupun o influenţare a clienţilor lor, în aşa fel încât aceştia să piardă.

În piaţă, în afară de conturile furnizate de brokeri în regim de market maker, se mai regăsesc şi conturi în regim STP sau ECN. STP înseamnă straight through processing sau straight to processing, iar ECN, electronic communication network.

Aceste sisteme presupun o rutare a tranzacţiilor direct sub formă de CFD către un partener al brokerului, aşa acum spuneam anterior, fie el o bancă sau un alt broker, în schimbul unui comision. Acesta este un sistem mai sigur pentru client din punct de vedere al riscului de contraparte, însă de multe ori, clienţii experimentaţi preferă execuţia în sistem de market making furnizată de un broker bine capitalizat şi recunoscut pe piaţă, deoarece este o execuţie instantanee, care vine cu unele avantaje în ceea ce priveşte garantarea nivelurilor de stop loss sau de take profit setate de către trader. Acestea nu sunt garantate în cadrul unor conturi cu execuţie la piaţă. Din acest motiv, conturile în sistem de market maker sunt mai scumpe decât alte tipuri de conturi şi totodată, sunt recomandate unor traderi începători pentru garanţiile adiţionale pe care acestea le oferă.

La final, doresc să precizez că ceea ce cunoaştem în prezent drept o piaţă netransparentă, cu jucători obscuri şi companii nereglementate, s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimii ani, însă cu siguranţă că exista loc pentru mai bine. Totodată, legislaţia MIFID2 care va intra în vigoare la începutul anului 2018, aduce modificări ce vor oferi niveluri de siguranţă adiţionale pieţei OTC şi clienţilor acesteia. Cu toate acestea, companiile de tip scam însă există în România şi este destul de dificil pentru autorităţi să le identifice şi să le anihileze, dat fiind faptul că acestea îşi schimbă des denumirile, sediile, echipele, iar singura metodă sigură de protejare infailibilă este o mai bună înţelegere a pieţei la nivel individual. Românii trebuie să manifeste un rol activ în gestionarea propriilor finanţe, să respingă orice tip de apel nesolicitat venit de la persoane necunoscute şi totodată să nu acceseze instrumente riscante, atâta timp cât nu stăpânesc mecanismele de funcţionare ale acestora şi nu îşi permit să piardă banii pe care îi alocă unor asemenea plasamente. Aşa cum însuşi Warren Buffet spune, prima regulă atunci când vrei să câştigi bani, este să nu pierzi bani.