Insula suspiciunii

Reacţiile unor reprezentanţi ai "publicului" după anunţarea hotărâ­rii Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, în cazul procesului privind litigiile teritoriale dintre Româ­nia şi Ucraina privind platoul continental al Mării Negre, sau, cum e mai degrabă cunoscută, disputa privind Insula Şerpilor, ilus­trează, odată în plus, cât de bine funcţionează teoria conspiraţiei în societatea românească. Nici nu s-a dat bine verdictul, pe care de altfel cei avizaţi îl intuiau de ceva vreme, că s-au şi auzit interpretări stridente sau conspiraţionale.

Din primul moment, şi la Bucureşti, ca şi la Kiev, discuţia a alunecat în planul competiţiei "geopolitice", pentru ca apoi în ambele ţări să fie folosite variante ale teoriei conspiraţiei adaptate contextului. La Bucureşti a fost sărbătorită o victorie împotriva Ucrainei, iar la Kiev, mai ales de pe băncile opoziţiei, a fost clamată "trădarea" intereselor naţionale. Dar, nu doar politicienii sau comentatorii, ci chiar Bogdan Aurescu, reprezentatul României la Haga, nu a pregetat să vorbească despre o victorie românească. Ori, dacă diferenţele de abordare dintre cele două state au fost rezultatul modului diferit de interpretare a unor convenţii internaţionale, iar problema a fost arbitrată de o curte internaţională, cooperarea, iar nu conflictul dintre cele două ţări, părea să prevaleze. Dar încercările timide de a privi politica, inclusiv cea internaţională, în alţi termeni decât cei privilegiaţi de neoconservatoris­mul erei unipolarismului bushist, care reduceau totul la conflictul ireductibil între "interese" mai mult sau mai puţin naţionale, au fost înăbuşite din faşă.

Politizarea excesivă şi partizană, care a transformat până la grotesc percepţia politicului în societatea românească a postranziţiei, a jucat şi de data aceasta cartea patologiei politice şi a identificat cu o rapiditate de invidiat conspiraţia "capitalistă" a "băieţilor deştepţi" care s-au "des­curcat" şi deja au confiscat naţiunii bogăţia abia recuperată. "Victoria" ne-a fost furată, precum în formula clasică a teoriei conspiraţionale a ignoranţei, a lui Karl Popper, de cei ce aveau ceva de ascuns. Iar vechiul guvern era, prin "natura" sa "perversă", candidatul perfect pentru aceasta.

Într-o conferinţă clasică de acum mai bine de o jumătate de secol, Popper ilustra teoria conspiraţională a ignoranţei - pe care o considera o consecinţă a raţionalismului simplist şi excesiv - prin celebra formulă ideologică "presa capitalistă ascunde premeditat şi sistematic adevărul pentru a ţine clasa muncitoare în ignoranţă". Iar "apărătorii" adevărului restabilesc echilibrul dovedind "conspiraţia". Şi asta pentru că adevărul e evident pentru toţi oamenii de bună-credinţă! Doar că adevărul nu e nici unic, nici simplu, nici atât de evident. Ceea ce nu însea­mnă că în cazul Insulei Şerpilor, ca şi cel al exemplului cu presa capitalistă, nu ar putea exista şi o parte ascunsă. Dar pentru a demonstra aceasta e nevoie de un raţionament ceva mai elaborat decât cel rezultat din simpla formulă propagandistică care a transformat, printr-o simplă scamatorie discursivă, Insula Şerpilor dintr-o "stâncă" în insula suspiciunii.