Întoarcerea acasă a lui Brancusi

Pentru prima dată au apărut în vînzare obiecte utilitare ce au aparţinut lui Brancusi sau au fost făcute chiar de el. Brâncuşi era abil în meşterit şi asta nu trebuie să mire pe nimeni. Neas­tîm­pă­rul mîinilor l-a caracterizat şi i-a modelat viaţa şi posteritatea.

Cu mîinile lui de cioplitor a făcut minuni încă din timpul căutărilor din România, înainte de a pleca, pe jos, spre Paris. Şi cîte o mai fi făcut prin copilărie, cine ştie?! Tot ce se afla în atelierul care i-a fost şi casă toată viaţa lui pariziană a fost donat statului francez, cu scopul final de a fi reunit într-o reconstituire muzeală a atelierului lui Brâncuşi. A fost o idee genială a sculptorului şi ea poate fi minunat văzută în chiar centrul Parisului, în faţa Centrului Pompidou, templul fiţelor intelectuale. La Paris mai este şi o piaţă Constantin Brâncuşi, acolo unde se afla strada Sauvageot şi un atelier al sculptorului pe care nu a prea putut să-l folosească. Şi mai este "Sărutul" din cimitirul Mont­parnasse, statuia pusă la căpătîiul unei tinere rusoaice care s-a sinucis din dragoste, se pare, pentru un prieten român al sculptorului.

Piesele oferite la licitaţia pariziană din preziua naţională a României au aparţinut soţilor Natalia Dumitres­cu şi Alexandru Istrati, cei care, tineri fiind, au ajuns la Paris cam cu ultimul tren al liberei circulaţii. Acolo l-au cunoscut pe sculptor şi s-au lipit de el. Acesta i-a ajutat din plin şi le-a lăsat tot, în afară de ce era în atelier. Obiectele vîndute marţi au ajuns la ei pe diferite forme, mai ales direct din mîinile artistului. Sînt, în general, obiecte personale, meşterite de sculptor pentru minimul său confort sau din sclipiri de geniu care a schimbat faţa sculpturii. Oferta şedinţei "Fonds Constantin Brancusi" a fost sistematizată în trei grupe: obiecte personale, mobilier şi alte ghiduşii meşterite de sculp­tor şi sculpturi ale sale, desigur, nu cu aceste nume. În linii mari, au fost oferite două lămpi cu soclu făcut de artist, că doar el ridicase la nivel de artă realizarea soclurilor pentru propriile sculpturi, o furcă de tors, o sobă cu cărbuni din tablă manufacturată cu un adevărat geniu ingineresc, rîşniţe de cafea, o pipă cubistă, ibric, alambic şi alte unelte casnice, andrele cu dopuri de şampanie în cap, ştiţi, să nu alunece lucrătura, un fluier, o cădelniţă de-a dreptul modernistă, două valize, două sculpturi de fier forjat, se pare că singurele făcute de artist, un "Sărut" ca o coloană, două spirale din fier, ca un mare, respective mic, şpan.

Concret, cele două veioze ad-hoc cu o dulie pe băţ pe un postament Brâncuşi au urcat peste estimarea superioară şi, desigur, mult peste preţul de începere a licitaţiei, fiind vîndute cu 118.262 şi respectiv, 93.478 euro. Furca de lemn, ce nebunie, a scos şi ea 40.193 euro, devenind, fără drept de apel, cea mai scumpă creaţie românească de acest fel. Fluierul a urcat şi el de vreo două ori, fiind vîndut cu 6.375 euro. Soba de tablă a fost vîndută cu 25.322 de euro, ea meritînd, datorită valorii artistice, mult mai mult. Un vas de lut a plecat pentru 47.628 euro, piesele casnice au scos şi ele 2-4 mii de euro.

Un alt vas, dar din marmură albă, pe care se sperau cel mult 15 mii de euro, a ajuns la 26.561. În plină modă vintage, o valiză plină de abţibilduri turistice, dar şi de haine ale sculptorului a urcat de la 2-3.000 de euro la 20.365 euro. Lipsită de haine, o a doua valiză nu s-a mai vîndut.

43.910 euro a primit cutia poştală ce apare în mai multe fotografii, înşiruită alături de cele ale vecinilor, evident preferata unui motan iscoditor ce apare în poze stînd pe brînci pe ea. Pe cutie apar scrise mare, cu alb, numele Brancusi, Istrati şi Dumitresco. Dacă era şi cel al mamei doamnei Natalia Dumitrescu, ar fi arătat ca piatra de mormînt a marelui sculptor, din cimitirul Montparnasse, sub care i s-au alăturat soţii şi mama-soacră. Mai rămîne ca moştenitorii celor doi artişti români moştenitori să scoată la licitaţie şi colţişoarele libere din acel subsol.

Atenţia cea mare a fost atrasă mag­netic de sculptură, ştiut fiind că Brâncuşi a deţinut mult timp recordul mondial de preţ în domeniu, cu multe milioane.

Vedeta incontestabilă a fost o alcătuire de 4 piese, un fel de model de studiu pentru "Sărut" în forma sa modernă, aproape de "Poartă". Estimată la 800 de mii - 1,2 milioane de euro, sculptura a fost adjudecată cu 949.892 euro. În schimb, cele două piese de fier forjat, una o clară creaţie artistică, de 2-3 sute de mii de euro, alta o cremalieră, un obiect tehnic de 50-70 de mii de euro, au rămas nevîndute. Un uriaş şurub de lemn de stejar a fost vîndut cu 81 de mii de euro, cu tot cu bagajul încă neexplorat de apropieri de "Coloană". Prin aceeaşi zonă se află Mica şi Marea Spirală, din fier, vîndute cu 5.738 şi 7.000 de euro.

Licitaţia fondului Brâncuşi a avut mai mare impact în România decît în altă parte şi este normal să fie aşa. Oferta a fost unică şi importantă pentru memoria şi posteritatea lui Brâncuşi.

Marele sculptor nu a avut copii sau alţi urmaşi şi de aceea s-a aruncat cu toată forţa lui sentimentală în relaţia cu cei doi artişti care încă miroseau a România cînd s-au întîlnit. Legatul testamentar către cei doi era normal şi nu conţinea numai avantaje, ci şi sarcina realizării visului lui Brâncuşi, acela de a i se perpetua atelierul sub forma în care sculptorul a adunat-o toată viaţa. La dispariţia soţiei supravieţuitoare, în 1997, moştenirea trece în contul unui nepot al acesteia, el fiind cel care a scos la vînzare loturile licitaţiei de marţi.

De asemenea, moştenitorul moş­tenitorilor lui Brâncuşi a dezvoltat o acţiune destul de confuză dar amplă şi pe planul utilizării drepturilor de autor, soldată cu interdicţia aplicată municipalităţii din Tîrgu Jiu de a utiliza în vreun fel imaginile complexului monumental Brâncuşi pe care îl are în proprietate. Este drept, aplicarea strictă a legislaţiei în domeniu protejează opera lui Brâncuşi de diferite vulgarizări şi, mai ales, de acele păcătoase "înmulţiri" ale unicelor creaţii dar este clar că se exagerează enorm mai ales în România în aplicarea acestor reglementări. Pe de o parte, legislaţia românească este depăşită şi în conflict evident mai ales cu normele europene privind concurenţa, iar pe de altă parte, organismul monopolist care aplică legea în domeniul artei plastice la noi nu a auzit de curtoazie sau alte practici elegante, care fac bine artistului şi operei sale, căutînd cu disperare o exploatare măruntă a drepturilor de autor.

În catalogul alcătuit într-o formulă acceptabilă de către organizatori, români sunt doar compozitorul Marcel Mihailovici, mai multe case, cei care cred că modulele Coloanei sunt luate din folclor, ba chiar şi soţii moştenitori, dar nici măcar din scăpare nu se afirmă aşa ceva despre Brâncuşi. Astfel, lectorii catalogului ar trebui să-şi închipuie că Hobita, unde s-a născut Brancusi, este cel puţin la nivelul Parisului, unde a murit. De mai multe ori este pus artistul în relaţie cu România fără a şti exact dacă era trecere sau înseamnă mai mult decît atît. Emblematic şi antologic este comentariul la oferta 105, fluierul: Amator de muzică, lui Brancusi îi plăceau mult marii cîntăreţi precum Feodor Şaliapin şi Paul Robeson precum şi muzicile folclorice şi cîntecele populare. El cînta vechi arii româneşti acompaniindu-se la chitara sa. El a ajuns la Paris la 14 iulie 1904, venind pe jos din România, cîntînd la fluier. Nu ni se spune dacă este vorba de acelaşi fluier cu cel vîndut la licitaţie şi dacă Brâncuşi s-a dus direct la parada de pe Champs Elysee, dacă tot a ajuns la Paris exact de Ziua Naţională a Franţei.

Organizatorii licitaţiei ar putea fi de înţeles, în acest context sarko­zyan de romizare, chiar şi retroactiv, a tot ce este românesc, dar măcar proprietarul moştenitor de moştenitori ar trebui să ştie că dacă aducea colecţia în România ar fi vîndut-o cu preţuri pe care nici nu le gîndeşte, chit că Ministerul Culturii, probabil în doliu de propria zi naţională, nu are bani pentru achiziţii şi preemp­ţiuni, nici în cazuri de maximă necesitate şi mîndrie naţională.

În Româ­nia se cereau 5 mii de euro pe un petec de hîrtie cu 10 cuvinte scrise de Brâncuşi, preţurile de la Paris fiind de-a dreptul minuscule pentru ce ar fi fost gata să facă româ­nii pentru Brâncuşi. S-ar fi vîndut totul, cuvîntul neadjudecat rămînînd în şomaj şi ar fi fost bătaie inclusiv pe "Sărutul" care francezilor li s-a părut maxim posibil la doar un milion de euro.

O singură convingere mă face să zîmbesc satisfăcut, aceea că mulţi dintre cei care au cumpărat, la preţurile mici, obiectele atinse de părintele Măiastrei sînt români veniţi special, necîntînd la fluier şi cu avionul, poate personal, din Româ­nia. A bientot!