INVESTIŢII PERSONALE Case de vânzare cu istorie cu tot

Demult, hălăduind prin lumea Christie's sau Sotheby's, printre picturi, sculpturi şi alte obiecte de artă şi de colecţie, am dat peste case. Şi ce case, vile, palate şi pălăţele, conace, cabane de lux şi alte amenajări exotice, în locuri de vis, dar reale, nu pictate şi nici pe calculator alcătuite! De fapt, descoperisem divizia de imobiliare a unor case care fac licitaţii de artă de un sfert de mileniu. Înfiinţată în 1744, Sotheby's a început să vândă case speciale în 1976, iar Christie's, fondată în 1766, şi-a lansat afacerea cu imobiliare în 1995. Desigur, nu ne vom aştepta ca în portofoliul splendidelor londoneze să aflăm apartamente muncitoreşti sau ruine demolabile. Portofoliul lor, acum şi dintotdeauna, este un adevărat album de adăposturi de lux, locuri în care se îmbină tot ce este mai bun şi frumos în modelarea ambientului uman, case şi grădini, palate şi domenii.

De aceea, era de aşteptat să asistăm implicarea şi în zona imobiliară a Artmark, casa de licitaţii de la noi racordată la practicile şi spiritul internaţional. Surpriza, plăcută, vine din concentrarea propunerii pe un aspect specific al activităţii unei case de licitaţii de artă, casele de patrimoniu, cu poveşti fantastice în jurul lor, cu un trecut mut, pe care îl relevă doar celor ce ştiu să citească în arhive şi urmele de civilizaţie ce se încăpăţânează să reziste. Din păcate, tocmai acest specific, lumea specială din care provin, le face ca, la noi, să fie opuse luxului strălucitor din imobiliarul internaţional al "caselor" londoneze. La noi, casele cu istorie strălucitoare au fost, cel mai des, împinse spre dispariţia fizică, pentru a face loc unor construcţii cu totul şi cu totul noi, care valorifică mai bine terenul, urcând pe vertical în sferele înalte ale eficienţei economice, chiar dincolo de autorizaţii.

La noi, casele de patrimoniu sunt o belea, şi nu o mândrie. Dacă te-ai oploşit cu aşa ceva eşti terminat. Nu le poţi demola ca să torni, aşa cum scriam mai sus, un bloc făcut rapid şi la mişto, care ar trebui să aducă bani la greu, prin multiplicare la infinit, pe verticală. Bucureştiul, cel puţin, este plin de exemple de case superbe, ridicate cu gust şi stil, de oameni de mare cultură şi anvergură, care au lăsat de multe ori urme serioase în istoria şi cultura noastră.

Sunt multe şi frumoase idei pentru utilizarea unei case de patrimoniu, dar acest lucru cere bani din plin, ceva cultură şi multă înţelepciune. Şi tocmai acestea lipsesc atât întreprinzătorilor, cât şi decidenţilor, cei care ar trebui să le protejeze prin forţa şi capacitatea de înţelegere cu care îi dotează responsabilitatea slujbei la stat. Criza ce a domolit avântul imobiliar, din care, de altfel, zburdălnicia economică se energiza copios, a adus şi lucruri bune. Pur şi simplu a salvat, direct, o serie de case ce urmau să dispară în urma buldozerului imobiliar contemporan, pentru a lăsa locul unor proiecte imobiliare din beton şi sticlă. În paranteză fie mărturisit, teribil mă cuprinde enervarea în momentul în care bănci ce au finanţat la greu defrişări în favoarea imobiliarului îmi afişează pe ecranul bancomatului o păsărică cântătoare, pe care eu aş fi împuşcat-o în momentul în care am insistat că vreau, totuşi, o chitanţă imprimată pe hârtie.

Reducerea avântului imobiliar poate fi o şansă şi pentru casele de patrimoniu. Poate avem timp să le observăm, să le descoperim frumuseţea şi nobleţea, să le îngrijim cum trebuie, să le restaurăm şi să le redăm splendoarea. Restaurarea este un alt aspect important pentru că este complicat, vecin cu ştiinţa şi foarte scump. Nu oricine poate purcede la o operaţiune de restaurare, nu oricând şi nu în orice condiţii. Sunt multe case de patrimoniu ce zac ucise prin oraşele noastre, dar şi destule exemple de restaurări neinspirate, cu reducţii şi modernizări nepotrivite, lipsite de profesionalism. În acelaşi timp, o astfel de casă care a avut şansa unei restaurări adevărate, cu meşteşug şi dragoste, este o lumină a zilelor noastre, ce toarnă optimism şi în cel mai sceptic observator al civilizaţiei româneşti contemporane. Care sunt.

Bomboana pe coliva caselor de patrimoniu a fost, de fapt, problema proprietăţii. Construite pe bani şi cu iniţiativă private, casele de patrimoniu se află, în mare majoritate, în mâinile statului, la sfârşitul maratonului comunist din istoria României. Nebunia tranziţiei a adus aspecte speciale domeniului retrocedărilor, fiind o zonă de mari abuzuri, de haos legislativ şi operativ. E plină media de cazuri suculente de retrocedări, cu sume incredibile, logică inversată, cu capul în jos şi pătată cu corupţie pe faţă, speţe aberante, ilegale şi imorale. Pentru a ajunge la soluţii favorabile nu neapărat corecte, celeritatea a fost închisă în debara, iar timpul a trecut, lăsând urme adânci în zidurile ce păreau eterne. Păreau, pentru că o altă problemă a caselor de patrimoniu este tocmai tehnica deloc avansată a vremurilor de fundaţie, ce trebuie corectată şi întărită substanţial prin lucrările contemporane de restaurare şi consolidare.

Artmark, aşadar, a dat cep la oferta sa de case de patrimoniu, ce rămâne o lună în vânzare şi în văzul tuturor pe Internet, timp în care curg confidenţialele replici ale cumpărătorilor. Artmark, organizatorul, le adună, le deschide, le cântăreşte şi se pronunţă. În prima rundă de oferte găsim deja istorie adevărată şi civilizaţie profundă. Este vorba, în primul rând, de "cula" Greceanu de la Măldăreşti. Imaginea este cunoscută, o siluetă albă cu coloane şi pridvor în stil românesc, este cea mai vestită culă, deşi nu corespunde deplin criteriilor de încadrare în categoria culelor olteneşti, puse în şir de la sud spre nord, pe drumul de jaf al cârjaliilor ce treceau Dunărea din Vidinul lui Pasvantoglu spre plaiurile bogate ale românilor. Din turnurile fortificate, sătenii îşi semnalizau invazia zbuciumaţilor turci. În oferta imobiliar-istorică a Artmark găsim şi domenii ale grofilor unguri din Ardeal, cum ar fi chiar castelul de la Dumbrăvioara. Nu discutăm cum au fost retrocedate, dar aceste proprietăţi au ajuns în mâinile urmaşilor pe deplin legali ai proprietarilor de la care le-a luat statul, unele au fost luate de abili mânuitori de acte măsluite, iar alţii au cumpărat drepturile litigioase, bazându-se, desigur, pe cunoştinţe. Nu de drept, ci de persoane bine şi sus plasate. Este incredibil acest comerţ cu drepturi ale oamenilor, o recunoaştere explicită a faptului că nu toţi cetăţenii pot ajunge să li se facă dreptate, că unii sunt mai aproape de urechea doamnei legate la ochi, cu balanţa în mână.

Cu numai 40 de mii de euro putem cumpăra casa lui Ion Mihalache, fondatorul Partidului Ţărănesc, devenit Naţional Ţărănesc, după unirea cu legendarul şi eroicul Partid Naţional Român din Ardealul revenit la ţara-mamă. Şi nimeni din tot ce a însemnat vreodată PNŢCD nu s-a ridicat să se îngrijească de acest simbol maxim al istoriei partidului şi a ţării. O fi vreo problemă imobiliară la partidul ce a fost cândva de guvernământ, de vreme ce a ajuns de vânzare chiar sediul central din Bucureşti, simbol al istoriei traumatizantei tranziţii de la comunism la vremurile normale, pe care încă le aşteptăm. Este sediul din care Petre Roman îl scotea, cu o tanchetă şi un rânjet satisfăcut, pe Corneliu Coposu, pentru a-l salva din mâinile minerilor. Se întâmpla exact acum 25 de ani.