Jocurile foamei

Mass-media anunţă o creştere peste aşteptări a PIB-ului, plus o apreciere călduţă de la agenţia de rating Moody's - stabil, cu perspectiva de revenire la "investment grade". Numa' veşti bune: producem mai mult, pentru că suntem gospodari, iar economia iese din zona de risc. De aici o potenţială revenire a interesului investitorilor străini. Şi al interesului băncilor de a credita economia şi populaţia.

Mă uit însă pe site-ul BNR şi văd rezultatele unui sondaj din care rezultă că, la nivelul lui februarie 2014, gradul de risc este de 32,61%, în creştere faţă de decembrie 2013 (32,14%). Nota bene: gradul de risc era, în 2008, înainte de Lehman Brothers, de 6%, iar în decembrie 2009 ajunsese la 15,29%.

Un risc mai mare de creditare înseamnă: (i) o mai mare aversiune/reticenţă faţă de credite noi; (ii) un cost mai mare al creditării, pe care băncile le includ în comisioanele şi dobânzile variabile aplicate clienţilor cu credite în derulare.

Pe fondul acestei "creşteri economice" şi al recentei note bune de la Moody's, acelaşi sondaj arată că cererea de credit din partea companiilor este în scădere, în timp ce cererea de credite imobiliare se menţine la cote de avarie, iar cererea de credite de consum creşte uşor faţă de anul trecut.

Mai este un lucru de spus. Nu apare pe site-ul BNR, ci în documente individuale trimise de bănci celor care au sau intenţionează să aibă credite în euro - clienţii sunt atenţionaţi că, întrucât veniturile lor sunt în lei, în timp ce creditul este denominat în euro, trebuie să se aştepte la o eventuală creştere a cursului de 35,5% (de la 4,45 lei/euro, cât este acum cursul, la 6,1 lei/euro) şi, deci, la o creştere a cantităţii de lei pe care ar urma să o achite băncii cu titlu de rată.

Cum se explică această contradicţie? Subminează BNR eforturile autorităţilor centrale de a reconstrui încrederea în economia României?

Fraza-cheie din acest sondaj, care oferă şi răspunsul la această dilemă, este următoarea:

"Riscurile asociate companiilor, conform percepţiei băncilor, au crescut în T4/2013 pentru majoritatea sectoarelor de activitate. În opinia instituţiilor de credit, riscul de creditare asociat companiilor după mărimea acestora este în creştere, cu excepţia corporaţiilor, pentru care acesta s-a menţinut neschimbat".

Cu excepţia corporaţiilor, riscul de creditare a companiilor a crescut. Din moment ce riscul de ţară este stabil, cu perspectivă de îmbunătăţire, nici riscul de creditare a statului nu creşte. De aici concentrarea "eforturilor" băncilor pe aceste două domenii exclusiviste. Creditele se orientează aproape exclusiv către corporaţii şi către stat. De aici şi nivelul foarte redus al creditării celor care nu sunt nici corporaţii, nici statul român. Economia reală - mai târziu. Sau la Sfântul Aşteaptă.

Adevărul este că PIB-ul României este realizat în proporţie de peste 70% de corporaţii, cam 24% este realizat de companii publice de genul Oltchim, RAAN, Remin, Cuprumin (companii în insolvenţă sau în dificultate), restul de 6% fiind realizat de companiile private şi profesiile liberale, cele care nu au fost încă falimentate. Asta a vrut (sau a lăsat să se întâmple) statul român în ultimii 20 de ani.

Cel mai grav pentru o economie care se vrea emergentă este că cele 70% din PIB sunt realizate de un număr de 15-20 de corporaţii care fac, la propriu, legea în România. De altfel, aţi văzut cum se schimbă legile în Parlament, peste noapte, exclusiv în favoarea corporaţiilor. Exemplele la îndemână sunt OMV Petrom, Dacia Renault, Alro Slatina, Mittal Steel Galaţi, Metro, Carrefour, Orange, Vodafone, BCR. Aceste corporaţii fac profit (sau reuşesc să înghită pierderile) pentru că beneficiază de tot suportul necesar din partea societăţii-mamă, a grupului din care fac parte, a băncilor creditoare şi, în finalul glorios, a statului român. De pe această poziţie, aceşti over-lorzi dictează modul în care funcţionează "economia" Romaniei. Ei produc, exportă şi fac profituri enorme (impozitate în Austria, Germania, Marea Britanie sau în Franţa), toţi ceilalţi lucrând pentru ei. În condiţii, evident, impuse prin contracte de adeziune.

A se observa că, la rândul său, populaţia de consumatori reuşeşte să îşi achite din ce în ce mai greu ratele la bănci şi facturile (motivele obiective fiind restructurările, concedierile, reducerile de salarii). Dovezile irefutabile sunt rata de neperformanţă de 28% - pe româneşte, aproape o treime din populaţia activă este în faliment - şi consumul redus la maxim. Statul român "de dreapta" al popularilor domni Băsescu şi Boc a făcut ce trebuia în 2010 pentru a ajuta over-lorzii economiei să îşi revină din şocul Lehman Brothers, reducând salariile bugetarilor cu 25% şi indemnizaţiile mamelor cu 15% şi mărind TVA la 24%. Actualul stat român "de stânga" se împrumută la bănci cu 19 miliarde euro (altele decât cele 20 de miliarde luate de la FMI şi de la CE în 2010), ca să asigure băncile, săracele, contra riscului de creditare cifrat acum la 32,61%, conform BNR.

Mie mi se pare că economia României este din ce în ce mai mult o lume distopică, similară cu universul din Jocurile Foamei - un număr mic de hiper-bogaţi din Capitoliu este susţinut în lux şi hedonism cu produsele care vin din cele 12 districte, manufacturate de o populaţie hiper-pauperizată, controlată de un stat militarizat, şi căreia i se oferă, o dată pe an, spectacolul televizat al unui joc al supravieţuirii "tributelor" alese pentru a se lupta până la moarte, pentru premiul unei vieţi de huzur ulterioare. Şi totul sub teroarea unui război de final de lume, care stă să apară.

Aceste 15-20 de corporaţii sunt insule de hiper-prosperitate într-o economie din ce în ce mai falită, care ştiu să profite de pe urma dependenţei pe care o creează şi întreţin sub-contractorilor lor. Şi politicienilor - compradores care le susţin. Odată cu relocarea (aşa cum s-a întâmplat cu Nokia), tot acest lanţ de sub-contractori dispare. Din perspectiva standardelor de rezilienţă (rezistenţă la şocuri), o astfel de economie este ne-sănătoasă, nesustenabilă pe termen lung. Poate că de aceea specialiştii pe care îi şcolim în România, pe banii noştri, pleacă mâncând pământul.

PS: Nu vi se pare că războiul iminent de la televizor, dintre Rusia şi Occident, este încă o metodă eficientă de control prin frică, la adăpostul căreia over-lorzii mai rulează nişte bani sub forma unor noi cheltuieli de înarmare?