"Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii în al lor..." Ei, bine, da! Şi Caţavencu era pentru descentralizare! Omul avea agendă politică şi acţiona pe baza ei.
De atunci şi pînă astăzi, problema a rămas tot nerezolvată, motiv pentru care o nouă ceată de "reformişti" se luptă cu ea, încercînd să găsească măsura potrivită pentru balanţa dintre puterea "centrului" şi puterea "periferiei", în mereu neterminatul, dezarticulatul, supradimnesionatul, sub-funcţionalul, opresivul, neprietenosul, cînd nu este de-a dreptul agresiv cu noi, muritorii de rînd, pe scurt, lamentabilul nostru sistem administrativ. De mirare, însă, nu e atît persistenţa încăpăţînată a problemei, cît faptul că această nouă încercare de rezolvare a ei nu se bucură de interesul alegătorilor, nici cît pe vremea lui Caragiale!
Ciudăţeniile nu se opresc aici. Poate cea mai semnificativă dintre ele este decuplarea problemei reformei administrative de procesul amendării Constituţiei. Este clar că reforma administrativă constituie centrul de greutate al rescrierii unora dintre capitolele Legii Fundamentale. Fără această componentă, chiar că totul ar fi fost doar un alt lung şi ridicol prilej de gîlceavă între "politicarii" României. (Politicarul este prima formă dintr-un lung lanţ de evoluţie a lui "Homo politicus localis", care aspiră să facă tranziţia de la "politruc" la "politician"). Lucrurile arată ca şi cum, în USL, s-au împărţit responsabilităţile. Guvernul, adică PSD, recroieşte administraţia centrală şi locală, în timp ce PNL, prin intermediul comisiei pentru amendarea Constituţiei, se ocupă de "ce mai rămîne". În timp ce la capitolul administraţie, dosarul a fost pus în mîna unui singur om, de la care se aşteaptă soluţia gata finisată, precum Zeus a născut-o pe Palas Atena din capul său, întreagă şi cu coif cu tot!, dincolo s-a lucrat după lozinca mobilizatoare, "cu cît mai multe capete, idei şi propuneri, cu atît mai multă Constituţie ţării!" În sfîrşit, în timp ce, despre ceea ce face comisia constituţională se vorbeşte mai peste tot şi orice, despre ceea ce coace înaltul reprezentant al PSD-ului împuternicit cu reforma administraţiei, nu se spune mai nimic! Cu excepţia a ceea ce-i scapă chiar personajului cu pricina de pe buze, din grabă, ori nebăgare de seamă. Aşa am aflat şi noi că reforma pe care o moşmondeşte domnia sa este "cea mai mare bătălie" care s-a dat vreodată pe meleagurile încercate ale ţărişoarei noastre şi că, atît în general, cît şi în detaliu, este grea! Adică grea, ce mai! Aţi înţeles? Eu unul, nici cît negru sub unghie! Sunt obligat, deci, să cercetez sub această coajă groasă de nebulozitate pytică, conştient că încalc pricazul care spune răspicat "Crede şi nu cerceta!". Dacă ar fi să ne luăm după ceea ce s-a vehiculat pînă acum despre reforma administraţiei, ar trebui să credem că întregul chichirez constă în înfiinţarea regiunilor, pentru care trebuie definit totul: areal geografic şi socio-economico-politic, oraş/municipiu capitală, funcţii, autoritate, structuri etc. Nu am nici o îndoială că fie şi în această formulare, reforma administraţiei trebuie să fie o nesecată fîntînă de dureri de cap pentru cei care au de împăcat nu doar capra cu varza, ci şi lupul cu capra! Colac peste pupăză, soluţiile nu trebuie să se atingă de structura actuală, bazată pe judeţe. Acesta este imperativul politic cu care s-a pornit la drum şi nu există nici o şansă ca el să fie abandonat pe drum. Nu unul, ci patruzeci şi unu de viespare ar sări deodată în aer, iar roiurile grupurilor de interese, ale găştilor şi haitelor de putere locală, scoase din căuşul lor protector, s-ar năpusti fără milă asupra celor care le-au stricat rosturile! Nici o putere politică "de la centru" nu ar rezista unui asemenea asalt! Oricît ar putea să pară unora de ciudat, revenirea la judeţe în organizarea administraţiei României, în februarie 1968, are prea puţin de a face cu "eficienţa" sau "performanţa" administrativă. Are în schimb aproape totul de a face temele şi problemele puterii politice de la acel moment. Unul în care Nicolae Ceaşescu începe consolidarea accelerată a regimului său personal de putere. Iar soluţia radicală nu este să reformeze, ci să disloce, să dizolve formele de organizare şi aparatul care dădeau baza de putere a celor pe care-i înlocuise în fruntea bucatelor partidului şi a ţării. Prin trecerea de la regiuni, la judeţe, avea posibilitatea să numească în teritoriu un număr mare de "reprezentanţi personali" a căror autoritate, mult redusă faţă de nivelul regiunilor, îi împiedica să devină concurenţi redutabili pentru puterea de la centru. Cu alte cuvinte, din punct de vedere politic, aşa-zisa descentralizare din 1968 a fost, de fapt, o întărire considerabilă a centralităţii politice şi decizionale în structura statală a României. Al doilea obiectiv al acelei soluţii administrative, niciodată mărturisit, dar mai evident decît lumina zilei, pentru cei ce au darul vederii, a fost creşterea aparatului de control, birocratic-represiv, al Partidului, care începe să-l duplice şi să-l şunteze pe cel de stat, ajungîndu-se în fazele finale ale regimului la un sistem de "dublă comandă" înecat într-o confuzie aproape totală, între cele două linii de autoritate. Realitatea politică a României de astăzi, oricît de diferită ar fi de cea din 1968, reproduce totuşi tema centrală: aceea a raportului de putere dintre centru şi periferie, în politică şi administraţie. Problema nu este cîtuşi de puţin "academică", ci materială pînă la ultimele consecinţe. Adică, are de a face cu singura funcţie a statului care-i interesează pe politicieni: distribuţia şi redistribuţia resurselor parazitate de administraţie şi mai ales de înalţii noştri reprezentaţi politici, la nivel central şi local. Ţara ca o vacă, oricît de costelivă ar fi ea, încă mai adună lapte-n uger! Administraţia este maşinăria care-o mulge, care duce la gura politicienilor şi a înalţilor reprezentanţi din administraţie, laptele, smîntîna şi celelalte produse derivate ale puterii, culese din ţîţele ei slăbănoage! După epoca de înflorire a baronilor locali, iniţiată de PDSR şi PSD-ul lui Adrian Năstase, Ponta pare să fi îmbrăcat armura unei alte cauze. Cea a contra-ofensivei Centrului! Din acest punct de vedere, crearea regiunilor are toate şansele să reprezinte o extensie masivă a puterii centrale asupra celei locale şi nu invers. O soluţie în faţa căreia, de voie de nevoie, a fost obligat să se închine chiar şi Caţavencu, cel care în finalul piesei lui Caragiale pare hotărît să creadă mai degrabă în jumătatea de promisiune a Coanii Zoiţichii "Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!", decît în viitorul renovator al iniţiativelor sale descentralizatoare, bazate pe soţietatea enciclopedic-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti!
1. Nedumerire
(mesaj trimis de anonim în data de 26.06.2013, 10:59)
....Cum adica? "....Ponta pare sa fi imbracat armura unei alte cauze. Cea contra-......."
Ori e Ponta, ori e Contra! care-i poanta!?.
2. banul da puterea-cheia autonomiei regionale
(mesaj trimis de salomeea în data de 28.06.2013, 12:58)
o regiune ar fi autonoma daca ar avea o menda alternativa locala care i-ar asigura independenta financiara.