Kröller-Müller sau cum lucrează pasiunea pentru artă

Pe la sfârşitul secolului al XlX-lea se conturau clar noile averi şi, mai ales, sursele acestora, sursele evoluţiei societăţii. Siderurgia era una dintre acestea, ca urmare a dezvoltării tehnologice, a incredibilelor descoperiri ale ştiinţei. Unul dintre întreprinzătorii care a muncit, şi a câştigat, din industrie, în zorii săi întunecaţi de fumul gros al furnalelor, a fost Wilhelm Müller, care şi-a dezvoltat afacerile în Olanda. Fiica sa, Helen Müller, s-a născut în 1869 şi s-a căsătorit cu unul dintre angajaţii tatălui său, Anton Kröller, formând o familie trainică şi bogată, dar şi un nume esenţial pentru istoria artei. Pornind de la cursurile de istoria artei cu un pasionat promotor, Hendricus Petrus Bremmer, devenit apoi consilier artistic al familiei Kröller-Müller, a apărut pe lume o incredibilă colecţie de artă şi un complex muzeal de excepţie, de fapt o minunată pagină de pasiune dedicată artei, pe vremea când aceasta era încă o nebunie. De fapt, la începutul secolului XX era vremea curajului în artă, momentul când societatea şi arta se apropie tot mai mult, prima lăsându-se modelată de arta care alimenta schimbarea şi îndrăzneala în gândirea socială. Arta se alimentează din evoluţia tehnico-ştiinţifică şi o transpune în ideal, chiar dacă omenirea a înţeles, mai întâi, din evoluţiile de atunci, că se poate omorî mai cu spor şi mondial.

Colecţia Kröller-Müller a căutat de la început arta curajoasă, ceea ce a fost avangardă la un moment dat. S-a cumpărat mereu, cu hotărâre şi cu sistem. În 1928 a fost creată Fundaţia Kröller-Müller şi în 1935 prestigioasa colecţie a celor doi soţi a fost donată statului olandez. Fostul domeniu de vânătoare al familiei din De Hoge Veluwe a devenit parc naţional iar în mijloc a fost alcătuit un parc cu clădirile muzeului ce adăposteşte şi prezintă publicului colecţia lui Anton şi Helen Kröller-Müller.

La un moment dat, pe autostrăzile olandeze, cele care au şi 5 benzi pe sens, apar indicatoare care te trimit la Parcul Naţional De Hoge Veluwe sau la Muzeul Kröller-Müller. Ieşi de pe autostrăzi şi intri în paradisul natural protejat. Apare un sătuc ca de poveste, cu case ascunse în vegetaţia îngrijită, de această dată, de meşteri peisagişti. Este localitatea Otterlo, pe care o străbaţi ca pe un decor de basme, şi dai de poarta parcului şi mai mic, în mijlocul căruia se află muzeul. Poţi merge cu maşina până acolo, preţ de 2,5 km, cu un autobuz discret, pe jos, a drumeţie, sau cu bicicletele gratuite puse la dispoziţie din belşug. Întâlneşti toate aceste variante, dar bicicletele constituie o bucurie suplimentară şi o prezenţă susţinută, adesea extrem de plăcută. Mai ales când te întorci cu multe kilograme de albume şi volume de artă. Muzeul propriu-zis de abia se iţeşte în mijlocul imperiului verde, cu gazon ca un covor ideal. Clădirile sun moderne, multă sticlă şi cu acoperământ minimal. Persoanlul este cooperant, dar programul de vizitare este unul de birou, până la 17, chiar şi vara. În mijlocul clădirilor se conturează parcul statuilor, care mai mari, care mai mici, toate de valoare.

Helen Kröller-Müller a fost unul dintre puţinii colecţionari care l-au ghicit pe Van Gogh, astfel că la sfârşitul vieţii sale, înainte de al Doilea Război Mondial, avea 97 de picturi, dar şi 185 de desene ale incredibilului pictor. Numai în 1912 a cumpărat 28 de pictrui de Van Gogh, prezentate în muzeul de astăzi, iar în 1928, când Helen ar fi ezitat să cumpere un lot de peste 100 de desene, Anton, soţul său, a făcut imediat oferta, evitând finalul care ar fi trimis desenele într-o colecţie americană. Multe picturi de Van Gogh sunt din perioada lui de început, cu teribile căutări, în muzeul olandez se află chiar o pictură în manieră pointilistă a lui Van Gogh dar şi lucrările din anii lui de sfârşit, anii în care s-a consumat într-o creaţie dipserată, de o frumuseţe rară.

Simeza de la Muzeul Kröller-Müller este o lecţie perfectă pentru pointilism, curent pe care colecţionarii au mizat cu curaj şi bani mulţi. Chiar în aceste zile se desfăşoară acolo o expoziţie dedicată lui Seurat, un exemplu de manifestare muzeală, care ne aminteşte că marea pictură a francezului, Le Chahut, a fost achiziţionată de Helen Kröller-Müller şi este expusă alături de Circ, un minunat împrumut de la Muzeul Orsay din Paris. Şi alături de alte lucrări reprezentative sau de început ale lui Georges Seurat.

Alţi vizionari ai artei ce s-au bucurat de atenţia, vizionară şi ea, a Helenei Kröller-Müller sunt cubiştii, de la Braque şi câţiva olandezi prea puţin cunoscuţi faţă de cât ar merita, până la marele Piet Mondrian.

În muzeul de care vorbim, sculptura este la ea acasă, în interior, dar şi în parcul care îi este dedicat. La loc de cinste, ca într-o încăpere de templu, sunt expuse cele două piese Brâncuşi deţinute de muzeu. Despre Cap de copil adormit am scris când un alt muzeu olandez, care i-a dedicat o expoziţie lui Brâncuşi, anunţa apariţia fantastică a unui Cap de copil adormit din ghips, necunoscut şi găsit de un colecţionar inocent într-un târg de vechituri, pe care specialiştii îl şi preţăluiseră la un milion de euro. Cam cu atât se dăduse la Sotheby's unul din bronz, unul dintre cele 6 certe aflate în lume. Un altul dintre acestea se află la loc de cinste la Muzeul Kröller-Müller. A doua sculptură de Brâncuşi este un cap ovoidal din bronz polisat, o minunăţie cu un titlu, "Începutul lumii", ce aminteşte de pictura lui Courbet, Originea lumii, dar merge mai profund, nu se mai opreşte la ambalaj sau detalii. Apropo, de când fata aceea, jurnalista, s-a pus să ne arate originea lumii ei chiar în faţa picturii lui Courbet, pânza nu mai este expusă la Muzeul Orsay. Totuşi, galeriste masive şi dure se uită în continuare după vizitatoarele în fustă şi surând complice la vizitatori ca mine care scanează uimiţi pereţii, căutând respectiva pictură.

Sunt multe de spus despre Muzeul Kröller-Müller şi mai ales multe de văzut. L-am ales pentru prospeţimea amintirilor dar şi pentru faptul că reprezintă un exemplu perfect de ce poate face un om bogat şi cu minte, cu gust şi pasiune pentru artă. La noi, marile colecţii finalizate în donaţii şi muzee au dispărut într-un haos privatizat, pradă apucăturilor de tranziţie postcomunistă ale moştenitorilor morţi de foame, capabili doar să mai sugă niţel din seva pasiunii celor ce au avut neşansa să le fie rudă înaintaşă.