La....est, nimic nou

"Umbra războiului pluteşte asupra noastră mai ales cînd încercăm să-l uităm", sună cuvintele fără nici o intenţie profetică, dar atît de trist adevărate, ale lui Erich Maria Remarque ("Im Westen nicht Neues", Berlin, Propylaen, 1929). O sută de ani de la ororile primului război "total", al lumii moderne, omenirea a avut prea puţină vreme să încerce măcar să uite războiul. Şi, cu toate acestea, dorinţa de a-l uita biruie mai repede decît s-ar aştepta oricine. Uitarea, însă, nu este nici pe departe un fenomen lipsit de relief, egal cu sine şi uniform distribuit. Nu! Victimele directe şi indirecte ale războiului nu uită, tot restul vieţii lor, suferinţele la care au fost supuse, nici dacă se străduiesc, nici măcar sub condiţiile speciale ale tratamentului psihiatric, după cum nu uită nici copiii generaţiei războiului, ba chiar şi cei ai primei generaţii de după război, suferinţele părinţilor şi ale comunităţilor în care au crescut. Însăşi ţesătura fină şi specială a relaţiilor umane care alcătuiesc societatea şi comunităţile ei păstrează şi ea, pentru lungă vreme, în calităţile, manifestările şi în distorsiunile sale, semnele şi "amintirile" distrugerilor create de condiţiile distructive extreme ale războiului "fără limite". Cei care, în lumea modernă, învaţă "profesional" şi sunt capabili să uite războiul sunt doar politicienii şi responsabilii puterii, cei care dispun de latitudinea de a folosi armatele şi forţa armelor pentru a se "manifesta" pe marea tablă de joc a lumii, pentru a-şi lărgi gama de mijloace prin care îşi urmăresc intenţiile, obiectivele sau doar visele şi aberaţiile unor conştiinţe, nu de puţine ori, adînc, patologic dereglate.

Lumea în care trăim este supusă unor schimbări bruşte şi rupturi masive ale orizontului istoric. Aproape totul dă impresia unui edificiu care se prăbuşeşte: Marea Britanie îşi joacă soarta la ruleta lozincilor şi a resentimentelor anti-europene; Statele Unite au adus în vîrful piramidei puterii un personaj pentru care viaţa, implicit politica, cînd nu este plăcerea de a te bucura de privilegii este doar războiul pe care trebuie să-l cîştigi, împotriva oricui şi cu orice mijloace, pentru a căpăta acces la alte privilegii, mai mari, ori din care nu te-ai înfruptat pînă atunci. În vremea aceasta, în estul Europei, politica pare să ia culoarea dominantă a Moscovei. Poate că, în loc să căutăm să înţelegem "schimbarea", mai de folos ar fi să înţelegem "invarianţii" situaţiei de pe "frontul de Est", acele structuri şi alcătuiri ale lucrurilor politice, din această parte de lume, care nu s-au schimbat, nu se schimbă de la sine şi nici nu pot fi schimbate, chiar atît de uşor, în timpul unei singure generaţii.

Moscova a plecat în aventura lumii post-război rece purtînd în "raniţă" resentimentele pierderii de putere, resimţite atît la nivelul populaţiei, cît şi al clasei politice, rezultate din desfiinţarea statală a URSS, temerea că spaţiul eliberat în Est va deveni unul ostil; hotărîrea de a opri orice iniţiativă occidentală care vizează întărirea sistemului de securitate european, politic şi militar, la limita de siguranţă a "vecinătăţii imediate". În plus, a mai adăugat şi speranţa că parteneriatul strategic (nuclear) cu SUA oferă plasa de siguranţă şi punctele de interes inamovibile care vor putea să ţină mereu larg deschisă cooperarea cu Washingtonul, indiferent de mişcările politicii interne, de competiţia în spaţii politice extra-europene, ori de reflexele ideologice care ar colora la un moment dat Casa Albă sau Kremlinul. Din acest punct de vedere, războiul rece, pentru Moscova, nu s-a terminat niciodată, iar obiectivele sale au rămas constante. Controlul politic direct sau indirect, dar puternic, asupra Ucrainei, Republica Moldova, Georgiei, ca să nu mai vorbim despre Belarus sau Kazahstan a fost constant şi cu energie urmărit din 1991 şi pînă astăzi. În momentele decisive, Moscova nu a făcut nici un secret din poziţiile şi resursele pe care este dispusă să le utilizeze pentru a-şi realiza aceste obiective. La reuniunea NATO de la Bucureşti, Moscova a spus răspicat că se va opune cu orice mijloace, militare dacă este nevoie, cursului politic care avea ca finalitate includerea Ucrainei, Republica Moldova şi a Georgiei în NATO. După destrămarea traumatică şi prin război a fostei Iugoslavii, cine s-ar fi aşteptat ca Moscova să nu cultive relaţiile cu Belgradul şi cine s-ar fi aşteptat ca sîrbii să nu cultive o relaţie specială cu Moscova, mai ales după ce Europa şi Statele Unite i-a impus pierderea Kosovo? Ce este de mirare că la Chişinău, Kiev sau Belgrad există forţe politice care se bazează pe relaţia cu Moscova şi, din cînd în cînd, ele îşi asigură sprijinul electoral al populaţiei, încît să poată guverna? De ce ar fi "ofensiva din Est" un lucru de mirare, cînd "ofensiva din Vest" a Moscovei are rezultatele atît de încurajatoare şi semnificative pe care le are: semi-decuplarea Berlin-Washington; decuplarea Londra-Bruxelles; semi-decuplarea Paris-Berlin; semi-decuplarea Roma-Bruxelles ca să nu mai vorbim de ruptura Atena-Bruxelles. Cu siguranţă, toate aceste evoluţii nu sunt doar, sau nici măcar în primul rînd, rezultatul direct şi nemijlocit al influenţei Moscovei, dar chiar şi dacă nu ar fi ridicat un deget pentru ca ele să aibă loc, rezulatele joacă în cărţile Kremlinului. Şi, de ridicat, Moscova a ridicat mai mult decît un deget pentru a influenţa mersul operaţiunilor nu doar pe frontul de Est, ci şi pe frontul de Vest! Ceea ce s-a întîmplat la recentele alegeri prezidenţiale din SUA nu mai lasă loc pentru nici un dubiu: Rusia a devenit parte a jocului politic din Statele Unite. Asta, ca să nu mai vorbim despre modul în care confuzia strategică, în primul rînd cu privire la rolul politic şi misiunile NATO, în care s-au scăldat ultimele patru mandate ale Casei Albe, a contribuit direct la succesul politicii de recuperare pe care Moscova a anunţat-o nu de ieri de azi, ci din zilele de glorie ale fostului Preşedinte Yelţîn.

Din acest punct de vedere, "Nimic nou pe frontul de Est" nu este neapărat un fapt încurajator! Sintagma spune doar că invarianţii politicii Moscovei sunt cei care dau astăzi coloratura politică a zonei, mai mult decît se aşteaptă şi pot pricepe cei care cred că "Războiul rece s-a încheiat" sau mai general, că "Războiul a ieşit din istorie".