LEONARDO BADEA, BNR: ''Redresarea economică şi evoluţia crizei sanitare - pericolul valului patru''

Redresarea economiei după perioada pandemică reprezintă un subiect complex aflat într-o continuă evoluţie determinată de criza sanitară şi transformările induse de aceasta, inclusiv prin accentuarea unor vulnerabilităţi pre-existente şi crearea de noi fricţiuni pe pieţe.

Ştim cu toţii că în această perioadă incertitudinea este termenul care defineşte cel mai bine mediul în care se fac estimări sau se realizează planuri pentru viitor. Totodată, suntem într-o situaţie ce reclamă un răspuns solidar care să combată efectele crizei, dar şi să consolideze structura economiei şi ţesutul social. Natura ameninţării cu care ne confruntăm evidenţiază foarte clar că nicio ţară nu va fi pe deplin ferită de virus până când nu se va reuşi asigurarea siguranţei sanitare la nivel global, ceea ce din păcate este într-adevăr foarte dificil, nu doar din perspectiva efortului financiar, ci mai ales pentru că necesită schimbare de mentalităţi şi depăşirea unor bariere culturale. Succesele locale de vaccinare nu vor fi suficiente pentru a proteja ţările în mod individual de potenţiale focare ulterioare, în special în cazurile de noi variante, la fel cum în multe ţări situaţia nu este omogenă nici măcar din perspectivă regională (a se vedea experienţa recentă a Spaniei).

Cu toate că la începutul verii aveam motive de optimism, evoluţiile din ultimele zile ne arată că virusul rămâne un adversar redutabil şi surprinzător. Deja apar tot mai vizibile semnele unui nou val pandemic, valul al patrulea, care era estimat că s-ar putea manifesta mult mai târziu, la începutul toamnei. În ţări precum Franţa, Israel, Cipru sau China statistica zilnică a cazurilor de noi infectări cu coronavirus sugerează că deja valul patru este prezent. Întrebările de maximă actualitate sunt care va fi amplitudinea acestui val şi daca efortul de vaccinare de până acum este suficient pentru a-i diminua amplitudinea de manifestare. Îngrijorarea este firească având în vedere gradul mai ridicat de contagiozitate al variantei Delta a virusului. Continuă aşadar cursa contracronometru pentru îmbunătăţirea ratei de vaccinare, singura soluţie care reduce în ansamblul populaţiei incidenţa riscului de a dezvolta forme grave ale bolii, permiţând păstrarea unui nivel mai redus al restricţiilor de activitate şi de circulaţie.

Dificultăţile create de evoluţia pandemiei se suprapun peste o serie de provocări deja existente care afectează viaţa persoanelor şi mersul economiei, precum îmbătrânirea populaţiei, creşterea poluării, migraţia, tensionarea mediului geopolitic, amplificarea inegalităţii. Acestea fac şi mai complicată găsirea de soluţii şi gestionarea resurselor necesare pentru implementarea lor. Trăim aşadar o perioadă cu multe riscuri, atât pe termen scurt, cât şi mediu. Una dintre întrebările chinuitoare este dacă acestea vor conduce în viitorul previzibil la o criză economică de mari dimensiuni, care sa urmeze crizei pandemice?

Pornind de la aceasta întrebare apar altele legate de modul în care autorităţile statale răspund pentru a o preîntâmpina apelând la pachete de susţinere economică fără precedent. Ajungem din nou la nevoia de solidaritate între ţări, pentru că anvergura fără precedent a măsurilor de susţinere a unei redresări economice rapide generează datorii uriaşe, care nu vor putea fi gestionate favorabil fără o creştere sustenabilă globală şi de lungă durată, scenariu greu de imaginat dacă multe dintre economiile lumii rămân în urmă.

Provocări care afectează evoluţia economiei

Situaţie actuală de incertitudine este generată în principal de evoluţia greu de previzionat a pandemiei, dar este sporită şi de modul în care celelalte provocări amintite anterior vor transforma societatea şi economia: criza climatică, criza demografică din majoritatea statelor dezvoltate, problema migraţiei, creşterea accelerată a datoriilor, pericolul inflaţiei, reaşezarea echilibrelor geopolitice, modificarea structurii ţesutului social şi erodarea clasei de mijloc, simultan cu creşterea inegalităţii, semnalele de re-emergenţă a ameninţărilor teroriste şi dificultatea controlului armelor şi substanţelor periculoase în contextul nevoii protejării libertăţilor individuale etc.

Dincolo de aspectele pragmatice, toate acestea generează şi reacţii emoţionale importante pentru mersul economiei, deoarece influenţează comportamentele consumatorilor şi ale mediului de afaceri (investitorilor). Într-o analiza sintetică a principalelor ameninţări la adresa economiei, care au fost comentate în spaţiul public, putem identifica zece provocări care afectează intensitatea şi durata revenirii economice.

1. Stoparea degradării mediului şi tranziţia către o economie mai puţin poluantă care necesită costuri ridicate în multe sectoare de activitate (care se vor transmite în final asupra consumatorilor şi vor exercita presiuni inflaţioniste), investiţii majore şi o potenţială reaşezare a pieţei muncii. Din fericire, obiectivele climatice generează şi oportunităţi de dezvoltare. Inovarea, digitalizarea, adaptarea proceselor au devenit pârghii pentru companiile de succes care au găsit soluţii de a se adapta la restricţiile impuse de lupta împotriva pandemiei dezvoltând servicii şi produse noi sau adaptate condiţiilor curente de pe piaţă.

2. Persistenţa ameninţării creşterii şomajului (în multe economii dezvoltate) sau a unei reaşezări anevoioase a pieţei muncii. Atât schimbările tehnologice, adaptarea economiei la obiectivele climatice, cât şi modificările structurale induse de criza pandemică determină reduceri importante de locuri de muncă în unele domenii (în urma diminuării activităţilor respective sau a automatizării şi digitalizării proceselor).

Aceasta implică nevoia de reconversie profesională şi absorbţie a forţei de muncă astfel disponibilizate în domeniile aflate în dezvoltare, lucru de foarte multe ori dificil mai ales pentru persoanele aflate aproape de vârsta de pensionare. În multe jurisdicţii, piaţa muncii este prea rigidă pentru a facilita o astfel de ajustare rapidă care ar fi atât în beneficiul angajaţilor cât şi al competitivităţii şi creşterii economice. Totodată trebuie menţinut un echilibru între nevoia de flexibilitate şi cea de protecţie a angajaţilor vulnerabili. Pe termen lung, pentru un buget public deja împovărat, va fi întotdeauna mai eficientă o cheltuială (pe termen scurt) pentru susţinerea reconversiei profesionale (care în viitor ar conduce indirect la creşterea încasărilor din taxe pe activitatea economică generată de angajatul reconvertit profesional) decât una pe termen lung pentru protecţie socială. În plus, efortul susţinerii cheltuielilor de reconversie poate fi împărţit între stat şi viitorul angajator printr-un parteneriat corect şi transparent.

3. Sărăcirea populaţiei, la nivel global.

Conform unui raport al Băncii Mondiale din octombrie 2020, tendinţa de creştere a sărăciei înregistrată în anul 2020, ca efect al crizei pandemice, se menţine şi în 2021, iar numărul persoanelor afectate de acest flagel va spori cu o valoare cuprinsă între 115 şi 150 milioane. Anterior, în ultimele trei decenii, singura altă creştere a numărului global de persoane afectate de sărăcie provocată de o criză s-a consemnat pe parcursul crizei asiatice (atunci numărul persoanelor afectate de sărăcie extremă a crescut cu 18 milioane în 1997 şi cu alte 47 milioane în 1998). Înainte de pandemie, rata sărăciei extreme urma un trend descendent pe termen lung şi se anticipa că ar fi urmat să scadă cu 7,9% în 2020.

Efectele economice ale apariţiei şi propagării noului virus au condus la o inversare nefavorabilă a acestui trend, astfel că noile estimări ale ratei de sărăciei extreme se plasează între 9,1% şi 9,4% din populaţia lumii în acest an. Sărăcirea populaţiei, accelerată cu precădere în anumite zone ale globului ca efect nu doar al pandemiei ci şi al conflictelor militare sau etnice locale ori a unor factori specifici zonali, poate conduce printre altele la amplificarea fenomenului migraţiei ce aduce cu sine întreg tabloul de efecte economice şi sociale, pozitive şi negative, de la o extremă la alta.

4. Inegalitatea între nivelurile de dezvoltare economică a statelor lumii devine o problemă în adoptarea măsurilor de redresare economică. Trebuie utilizate programe flexibile care să ţină seama de recuperarea decalajelor existente, care s-au accentuat pe perioada crizei. Efectele economice ale pandemiei s-au manifestat neomogen, inclusiv în interiorul graniţelor naţionale, ca urmare a structurii diferite a nucleelor economice regionale. Ca de fiecare dată în timpul unei crize, cel mai mult au avut de pierdut zonele deja aflate în urmă din perspectiva dezvoltării economice, cu acces mai dificil la finanţare, mai puţin diversificate pe tipuri de activităţi, cu grad mai redus de înglobare a tehnologiilor moderne şi orientate preponderent către activităţi ce implică un grad mai mare de interacţiune. Creşterea inegalităţii reduce potenţialul de recuperare economică post pandemică deopotrivă pentru că menţine un nivel de subutilizare a factorilor de producţie în zonele afectate, plafonează cererea potenţială şi blochează resurse publice.

5. Pieţele de capital sunt în continuare decuplate de evoluţia economiei reale.

Combinaţia de ampli stimuli fiscali şi monetari necesară pentru a susţine prin măsuri active economia şi pentru a combate efectele şocului pandemic a alimentat în continuare creşterea preţurilor activelor financiare (ce putea fi observată încă anterior crizei), iar nivelul în continuare redus al dobânzilor reale (de cele mai multe ori negative) a întreţinut comportamentele de căutare a randamentelor mai ridicate oferite de investiţiile speculative (de asemenea pre-existent), reducând aversiunea la risc a majorităţii categoriilor de investitori. Totodată, deşi şocul pandemic iniţial a generat o prăbuşire a preţurilor acţiunilor, optimismul cu privire la efectul favorabil al măsurilor de suport asupra performanţei companiilor listate a făcut ca indicii bursieri să recupereze rapid şi chiar să consemneze, în multe cazuri, noi maxime istorice. În anul 2020, economişti celebri precum Robert Shiller sau Paul Krugman au afirmat că evoluţiile bursiere din anul respectiv, caracterizate prin creşterea preţurilor acţiunilor sunt dificil de explicat doar prin elementele fundamentale ale analizei bursiere.

Riscul pe care îl induce decuplarea de fundamentele evoluţiei pieţei de capital este acela că o spargere a bulei speculative ar putea conduce la creşterea bruscă şi masivă a aversiunii la risc cu efecte simultane de scădere a lichidităţii (care aşa cum am văzut în toate crizele este vitală pentru funcţionarea economiei), de reducere a investiţiilor, de creştere a primelor de risc (deci a costului datoriilor) şi, într-o oarecare măsură (mai mult în ţări dezvoltate cu tradiţie bursieră îndelungată), de afectare a avuţiei nete a populaţiei (ceea ce influenţează negativ comportamentul de consum şi capacitatea de menţinere a serviciului datoriei - deci o potenţială creştere a creditelor neperformante).

6. Avântul spectaculos al pieţei criptoactivelor accentuează riscurile la adresa stabilităţii financiare, pentru că o eventuală spargere a bulei speculative pe acest segment s-ar putea propaga rapid la nivelul pieţei de capital, interconexiunile dintre cele două fiind tot mai importante, alimentate atât de factori comportamentali, cât şi de fluxuri economice reale (de exemplu, portofoliile semnificative de active financiare tradiţionale deţinute de emitenţii de stable coins).

Piaţa insuficient reglementată a criptoactivelor reprezintă deja un pericol prin nivelul mare de volatilitate şi prin opacitatea mecanismelor pentru investitorii obişnuiţi. Este evident faptul că această piaţă a oferit câştiguri fără justificare economică, iar fenomenul comunicării prin social media amplifică atractivitatea acestor instrumente, ele apărând ca adevărate motoare ale îmbogăţirii imediate. Mulţi dintre cei care investesc în criptoactive nu înţeleg conţinutul acestora şi riscurile la care se expun. Şi ceea ce este cel mai important, confundă utilitatea economică şi socială a tehnologiilor care stau la baza criptoactivelor cu valoarea economică a acestora. În vreme ce tehnologiile îşi dovedesc deja eficienţa şi aplicabilitatea în multe domenii ale economiei reale şi chiar ale sistemului financiar (creşterea rapidităţii tranzacţiilor, reducerea costurilor, securitate sporită, reducerea erorilor umane etc.), activele în sine au, în cele mai multe cazuri, doar valoarea efemeră şi subiectivă care rezultă din interacţiunea cererii cu oferta pe piaţă, fără a avea fundamentul unor fluxuri financiare viitoare provenind din profituri economice reale. Unii economişti afirmă ca ne aflăm în faţa unui joc piramidal şi în final, în momentul la care bula se va sparge, chiar a unui joc cu sumă nulă, respectiv suma profiturilor realizate de-a lungul timpului de vânzători va fi echivalentă cu pierderea celor care se vor afla în posesia acestor active la momentul (ipotetic) al crahului. Autorităţile de reglementare financiară sunt preocupate de riscurile pentru consumatori şi potenţial pentru sistemul financiar în ansamblu generate de criptoactive, dar crearea unui cadru adecvat de supraveghere a acestora este încă în stadiu incipient.

7. Reapar la orizont perspective de amplificare a volatilităţii preţurilor.

Creşterea masei monetare în economiile dezvoltate ca urmare a injecţiilor de lichiditate ale băncilor centrale, creşterea consumului imediat după relaxarea restricţiilor alimentat de eliberarea unei părţi din economiile suplimentare realizate de o parte a populaţiei în perioada de lock-down şi de impulsul fiscal pozitiv, coroborate cu rigiditatea de ajustare a ofertei din cauza blocajelor în lanţurile de aprovizionare sunt elemente ce au un puternic impact asupra preţurilor din economie. Dincolo de discuţiile privind persistenţa sau caracterul tranzitoriu, de estimările privind amplitudinea şi durata puseului de creştere a preţurilor (pe anumite segmente ale pieţei, la nivel global), a structurii şi naturii exogene sau endogene a factorilor care o generează, aceasta este totuşi o realitate incontestabilă a perioadei actuale.

Revenirea fenomenului inflaţionist, deocamdată aparent temporară, se observă inclusiv în ţări din Europa Centrală şi de Est: Polonia sau Ungaria se confrunta deja cu evoluţii ascendente ale preţurilor care au generat ajustări de politici. Spre exemplu, în Ungaria guvernul a intervenit pentru a încerca să împiedice o scumpire a materialelor de construcţii şi a impus o taxa de 90% pe profitul rezultat din vânzările unor categorii de materiale şi resurse peste preţurile de referinţă stabilite.

Deşi este probabil că băncile centrale din ţările dezvoltate vor menţine o politică monetară relaxată în perioada următoare, pentru a nu afecta recuperarea economică post pandemică, creşterea volatilităţii preţurilor rămâne un factor negativ pentru firme pentru că reduce predictibilitatea privind evoluţia viitoare a afacerilor şi poate constitui o frână pentru investiţii, chiar dacă finanţarea acestora rămâne ieftină şi facilă (dat fiind nivelul redus al dobânzilor reale). Am fi tentaţi să credem că, prin flexibilitatea pe care băncile centrale importante o arată faţă de evoluţia pe termen scurt a inflaţiei (menţinând un cadru monetar stimulativ - în esenţă dobânzi reduse şi lichiditate ridicată), condiţiile rămân foarte favorabile pentru mediul de afaceri.

Totuşi, acest element de impredictibilitate pe care îl presupune un mediu de preţuri volatile este de aşteptat să acţioneze ca o frână pentru planurile de dezvoltare ale firmelor, într-un moment în care acestea sunt foarte importante nu doar pentru recuperarea post pandemică, ci şi pentru adaptarea la obiectivele climatice, la progresul tehnologic şi la modificările structurale ale economiei. Pe scurt, ecuaţia din prezent a inflaţiei conduce practic spre alegerea răului mai mic şi nu oferă din păcate o soluţie în totalitate pozitivă pentru mediul de afaceri.

8. Datoria publică globală creşte la un nivel istoric.

Ca urmare a crizei pandemice, a necesităţii de răspuns imediat, dar şi a situaţiei economice în general, în cazul anumitor state, datoria publică a cunoscut o creştere semnificativă. Datele publicate de FMI în octombrie 2020 arată că măsurile guvernamentale pentru combaterea efectelor economice ale pandemiei au totalizat 12 trilioane USD, ceea ce reprezintă circa 12% din PIB-ul global. Datoria publică a crescut pe tot parcursul anului 2020 pentru a susţine aceste măsuri. Conform actualizării datelor de către FMI în aprilie 2021, ţările Uniunii Europene aveau în medie o datorie brută de peste 90% din PIB în 2020, în creştere cu 10% faţă de 2019. Totodată, datoria globală era de 98% din PIB la sfârşitul anului 2020, comparativ cu 84% în aceeaşi perioadă din 2019.Şi în România datoria publică totală a crescut considerabil de la declanşarea crizei pandemice, fiind foarte aproape de pragul de 50% din nivelul PIB estimat pentru 2021, faţă de 35,3% din PIB în 2019. Şi componenta de datorie publică externă a crescut, inclusiv ca pondere în datoria externă totală, ajungând în mai 2021 la aproximativ 45% din aceasta şi aproape 25% din PIB estimat pentru anul curent, comparativ cu 17,5% din PIB în 2019.

Nivelul ridicat al datoriei publice reprezintă una dintre cele mai importante limitări ale politicilor guvernamentale, după cele privind nivelul veniturilor, rigiditatea cheltuielilor şi capacitatea administrativă. O datorie publică crescută expune bugetul public deopotrivă la riscul de dobândă, cât şi la riscul valutar, desigur în mod diferit în funcţie de structura pe valute a datoriei. În contextul perspectivelor de majorare în viitor (chiar dacă nu imediat sau pe termen scurt) a nivelului dobânzilor reale, povara în creştere a serviciului datoriei ar putea restrânge spaţiul de manevră al politicilor fiscale ceea ce limitează capacitatea de intervenţie a guvernelor pentru contracararea unor crize viitoare sau pentru ameliorarea unor deficienţe structurale. Totodată, un serviciu al datoriei în creştere rapidă ar putea necesita o majorare a fiscalităţii, ceea ce este dificil de orchestrat fără a afecta economia şi bunăstarea populaţiei. Într-o astfel de situaţie, pentru creşterea veniturilor bugetare ar trebui, de exemplu, vizate mai întâi îmbunătăţirea reală a colectării, taxarea suplimentară a bunurilor de lux, a jocurilor de noroc şi a obiceiurilor nesănătoase de consum - alcool, tutun etc.

9. Tranziţia spre o mai mare diversificare şi localizare a lanţurilor globale de aprovizionare.

Închiderea frontierelor şi întârzierile de expediere ca urmare a pandemiei au perturbat furnizarea de bunuri şi servicii către firme. Am observat cu toţii în perioada care a urmat şocului pandemic iniţial cum trendul de globalizare a fost afectat temporar şi a lăsat loc pentru mai multă localizare a lanţurilor de aprovizionare ca răspuns la creşterea costurilor şi a riscurilor în relaţiile comerciale transfrontaliere, cel puţin pentru anumite categorii de produse de importanţă strategică. Economiile încearcă să stimuleze producţia locală pentru a satisface cererea internă, cu mai puţine perturbări ale lanţului de aprovizionare generate de limitarea circulaţiei mărfurilor şi a persoanelor. Rezultatele studiilor ştiinţifice recent publicate ce investighează potenţialele câştiguri date de localizarea lanţurilor de aprovizionare, din perspectiva unei reduceri a vulnerabilităţii faţă de şocurile externe, nu au ajuns deocamdată la o concluzie unanimă. Este clar că globalizarea are merite din perspectiva eficienţei costurilor şi a competitivităţii prin raportul preţ/calitate, dar la fel de evidente au fost şi efectele nocive ale sincopelor în aprovizionarea transfrontalieră constatate efectiv în perioada de debut a pandemiei. Ca în multe alte situaţii, probabil că cea mai potrivită este calea de mijloc. Deocamdată, este o realitate faptul că producătorii tind să-şi diversifice mai mult lanţurile de aprovizionare prin concentrarea atenţiei asupra partenerilor aflaţi "mai aproape de casă" sau a altor înlocuitori regionali. Uneori, un cost mai mare este preţul plătit pentru reducerea dependenţei de furnizori externi aflaţi la mare distanţă. Aşa cum şi creşterea stabilităţii financiare (prin analogie) presupune costul menţinerii unor rezerve mai mari de resurse financiare proprii şi de lichiditate.

Pentru economie în ansamblu un grad mai mare de localizare a reţelelor de aprovizionare reprezintă o oportunitate dar şi un risc (de creştere a costurilor - indirect a inflaţiei - şi de reducere a competitivităţii externe - deci de deteriorare a balanţei comerciale). Pentru a evita riscul şi a fructifica oportunitatea ar fi nevoie de import de tehnologie, digitalizare, automatizare, extindere şi de îmbunătăţire a infrastructurii de transport de marfă, o mobilitate mai mare a forţei de muncă şi un nivel mai bun al aptitudinilor practice ale acesteia etc. În aceste demersuri e nevoie de o sincronizare foarte bună a politicilor publice cu eforturile mediului de afaceri.

10. Desfăşurarea campaniei de vaccinare la nivel global.

Pe fondul pandemiei COVID-19, vaccinurile au fost dezvoltate cu o viteză record. Începând cu 5 aprilie 2021, existau deja 13 vaccinuri aprobate, 291 de studii în curs şi aproximativ 104 vaccinuri candidate pentru obţinerea avizelor de punere pe piaţă. Din perspectiva coordonării de politici la nivel internaţional, provocarea imediată este modul în care ţările bogate şi cele sărace pot colabora pentru a creşte şi mai ales a uniformiza ratele de acoperire a vaccinului în cât mai multe ţări posibil. Programul COVAX (un efort internaţional coordonat de OMS pentru a furniza vaccinuri naţiunilor sărace) şi problemele cu care se confruntă în prezent arată că o astfel de coordonare internaţională este posibilă, dar totodată şi plină de dificultăţi.

Potrivit The Economist, nivelul veniturilor unei ţări se va dovedi a fi principalul factor determinant al procurării vaccinului. Ţările dezvoltate au contractat cea mai mare parte a producţiei de vaccinuri şi speră să atingă un nivel adecvat de imunizare a populaţiei până la finele anului curent. Pentru ţările în curs de dezvoltare (cu venituri medii) orizontul de timp pentru realizarea acestui obiectiv se prelungeşte până la jumătatea anului viitor, în vreme ce economiile mai sărace vor avea acces mai larg la resurse de vaccinare probabil abia din 2023.

Deşi procesul de globalizare probabil a frânat în 2020, economiile lumii rămân serios interconectate prin canalul schimburilor comerciale, astfel că în general este greu de imaginat creşterea semnificativă pe termen lung a bunăstării populaţiei unei ţări în izolare faţă de ceea ce se întâmplă la nivel global, chiar şi în ţări mai puţin dezvoltate sau mai îndepărtate. Majoritatea economiilor lumii sunt economii deschise pentru care mediul extern reprezintă o variabilă importantă a dezvoltării. De aceea, efortul global de vaccinare şi mai ales solidaritatea internaţională sunt aspecte ce nu pot fi ignorate şi a căror evoluţie nefavorabilă lasă loc unor riscuri exogene semnificative.

La aceasta se adaugă şi perspectiva internă, a condiţionalităţilor endogene faţă de progresul campaniilor de vaccinare. Aici credibilitatea instituţiilor reprezintă un factor important pentru participarea voluntară a populaţiei la efortul de vaccinare. La fel ca şi în cazul realizării unor reforme structurale dureroase (cu costuri semnificative pentru populaţie), pentru succesul campaniilor de vaccinare este nevoie de leadership autentic, atât personal, cât şi la nivel de instituţii. Este importantă mobilizarea, implicarea energică şi altruistă, a tuturor personalităţilor şi a modelelor comportamentale îmbrăţişate de fiecare dintre categoriile de vârstă, de nivel al veniturilor, statut social, educaţie etc. Mai ales în această etapă a pandemiei în care pentru ţările europene vaccinurile sunt disponibile tuturor celor care doresc să se imunizeze, succesul naţional al campaniilor de vaccinare este mai mult decât o problemă de resurse financiare şi organizare, este, în principal, un test al credibilităţii instituţiilor şi a liderilor precum şi al mobilizării elitelor societăţii civile în interesul pe termen lung al comunităţilor din care fac parte.

Oportunităţi şi opţiuni de recuperare

Deşi România are în prezent una dintre cele mai ridicate rate de creştere economică şi implicit o recuperare rapidă a pierderilor (nominale) de output provocate de pandemie, aceasta nu înseamnă că economia se va afla la finele acestui an într-o formă mai bună comparativ cu cea anterioară declanşării crizei sanitare. O parte importantă a creşterii vine pe fondul efectului de bază dat de raportarea la scăderile din trimestrul I 2020, iar o mare parte din deficienţele structurale pre-existente s-au adâncit. În acest context, cel puţin la capitolul sustenabilitate nu am progresat foarte mult, iar un eventual nou şoc extern nu ne-ar găsi într-o poziţie mai bună. De aceea, este în continuare necesar să nu pierdem din vedere nevoia de a fructifica oportunităţile momentului pentru a creşte robusteţea economiei.

Din această perspectivă, principalele oportunităţi privind recuperarea economică ţin de măsurile ce trebuie luate pentru a realiza consolidarea fiscală. Altfel spus, trebuie să gestionăm foarte bine banii şi să găsim metode pentru a creşte încasările la bugetul de stat.

Avansul digitalizării în multe sectoare private ale economiei trebuie urmat îndeaproape de digitalizarea administraţiilor fiscale şi a controlului vamal pentru a ţine pasul cu acest progres al mediului privat (statul nu trebuie să risipească din câştigul de operativitate şi eficienţă adus de digitalizare în economia privată) şi a aduce la lumină cât mai mult din economia subterană. Mai multă digitalizare în companiile publice şi administraţie înseamnă mai puţină corupţie, mai multe resurse pentru programele guvernamentale, mai mult respect pentru cetăţean şi pentru mediul privat, mai multă transparenţă. Atunci când căutam surse noi de finanţare poate trebuie să regândim sistemul de impozitare pentru industria jocurilor de noroc (lărgind baza de impunere) sau să descurajăm (prin taxare) consumul de produse care afectează sănătatea.

Infrastructura, de altfel prioritate a dezvoltării României, reprezintă în continuare un punct sensibil al discuţiei privind redresarea. Finanţarea realizării de autostrăzi şi îmbunătăţirii infrastructurii feroviare pentru transportul de mărfuri (astăzi viteza medie de deplasare a trenurilor de marfă de 15 km pe oră!) reprezintă necesităţi dar şi oportunităţi de dezvoltare.

La nivel european avem două priorităţi majore pentru alocarea fondurilor de dezvoltare: agenda digitală şi agenda economiei verzi. Chiar zilele acestea a intrat în dezbaterea publică un document nou "Fit for 55", ce constituie un pachet larg de acţiuni pentru o restructurare profundă ţinând cont de obiective sporite de creştere a utilizării energiei regenerabile şi a eficienţei energetice, precum şi crearea în UE a unui nou sistem pentru comercializarea cotelor de emisii pentru clădiri şi transport rutier, deoarece emisiile din sectorul construcţiilor nu au scăzut, iar cele din domeniul transporturilor au crescut în mod constant.

Pachetul "Fit for 55" îşi propune să includă sectorul transporturilor şi pe cel al construcţiilor în procesul de decarbonizare. Întrucât cele două sectoare reprezintă respectiv 22% şi 35% din emisiile de carbon ale UE, decarbonizarea acestora este esenţială pentru atingerea obiectivelor climatice. Aceste două sectoare sunt deopotrivă extrem de importante pentru economia României. Aşa cum am văzut, la noi sectorul construcţiilor a fost unul dintre cele care au susţinut economia în perioada de vârf a crizei sanitare, dar care se estimează că ar putea cunoaşte o încetinire şi o reducere a contribuţiei viitoare la PIB prin raportare la situaţia din 2020. Despre importanţa strategică a sectorului transporturilor s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, la fel şi despre avantajele geografice de care el se bucură în România. De aceea, pachetul "Fit for 55", dacă este însoţit de surse de finanţare stimulative, poate fi o nouă oportunitate pentru România la ieşirea (sperăm!) din criza pandemică, pentru dezvoltarea şi transformarea durabilă a economiei.