Limbajul neparlamentar

Circulă în această ţară o idee eronată cu privire la vocabularul politicii. Anume că politicienii pot spune tot ce doresc. În parte, această confuzie îşi are originea tot în Constituţia din 1991. Scrisă de oameni care nu aveau nici cea mai vagă idee cu privire la procedurile şi valorile parlamentarismului, ea nu stabileşte practic niciun mijloc de control al parlamentarilor. În formularea de la revizuirea din 2003, articolul 72 stabileşte chiar că "deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului".

Ce a rezultat de aici, cunoaştem cu toţii. Cuvântări pline de insulte şi sesiuni la limita violenţei fizice, precum celebra "Condamnare a Comunismului", unde preşedintele Camerei stătea şi rânjea în vreme ce un grup se pregătea să îi arunce de la balcon pe Liiceanu şi pe Patapievici. Luaţi stenogramele actualului Parlament şi vă veţi cutremura. Iat-o pe ultima disponibilă, din 8 Aprilie anul curent, o zi foarte liniştită după standardele augustei adunări. Deputatul Dumitru Bentu (PSD) se referă la preşedinte şi la premier ca la "doi bieţi majordomi". Dl. Valer Dorneanu (PSD) preşedintele de şedinţă, îi mulţumeşte. Pentru Emilian Frâncu (PNL), şeful statului l-a "plictisit la desert" pe preşedintele american, avionul prezidenţial "a ars kerosenul degeaba", iar "îngheţata domnului Băsescu s-a cam topit şi s-a scurs din cornete, la malul mării". Dl. Dorneanu mulţumeşte iarăşi. Ioan Oltean (PD-L) crede că ministrul Cioroianu a "ofensat toată spuma diplomatică". Eu mă opresc aici cu exemplele, pentru a nu mai ofensa hârtia.

Cu totul altfel se petrec lucrurile într-o democraţie parlamentară demnă de acest nume. Pentru că acolo Parlamentul a fost, de regulă, o instituţie aristocratică, convenţiile de limbaj şi de comportament sunt foarte elaborate, iar în majoritatea parlamentelor există ceva numit "limbaj neparlamentar". Altfel spus, o listă de expresii şi o manieră de adresare ce nu sunt acceptabile în Parlament. Folosirea acestor expresii duce, imediat, la cerinţa formulată de Speaker-ul Camerei de a retrage, public, acele cuvinte, iar repetarea lor duce la sancţiuni disciplinare.

Unele dintre aceste expresii sunt destul de "tari". Din 1943, în Parlamentul neo-zeelandez nu mai poţi să spui că un coleg este un "vierme retardat", iar în 1967 în Parlamentul canadian s-a auzit, pentru prima şi ultima dată, expresia "fund cu pretenţii". Dar gradul de toleranţă este, de obicei, extrem mai scăzut. Lista adresărilor inacceptabile în adunarea parlamentară a Noii Zeelande cuprinde: "foci dresate", "păsăroi bătrân şi şmecher", "clovn al Camerei", "iepure hipnotizat", "rasist", "ayatollah" sau "John Boy". În Parlamentul Canadei, nu poţi să mai spui "pugilist parlamentar", "geniu rău" sau să pretinzi că unui coleg "îi lipseşte inteligenţa". În Irlanda de Nord nu poţi să pronunţi expresia "bigot papistaş".

Mai interesant e altceva. În majoritatea parlamentelor civilizate nu ai nici dreptul să îl numeşti pe un coleg "mincinos" sau să îi chestionezi buna-credinţă. În Parlamentul britanic, membrii se referă unii la alţii cu titlul de "Prea-Onorabil" şi nu au dreptul să se adreseze direct unul altuia în plen, ci doar prin intermediul Speaker-ului. În Parlamentul indian, întreruperea unui discurs al Preşedintelui, în 1963, pe motiv că acesta ar fi vorbit în engleză şi nu în hindi a dus la condamnarea acestui gest de către toţi liderii partidelor parlamentare, ca fiind "primul de acest gen... cât se poate de regretabil". În 1951, demisia unui alt membru al Camerei, înainte de a fi demis de către plen, a fost considerată o sfidare la adresa Parlamentului. Primul-ministru de atunci, Nehru, a cerut parlamentarilor "înalte standarde de comportament", şi a constatat că forul legislativ a privit acea acţiune ca fiind "extrem de reprobabilă".

Istoria politicii liberale moderne a fost una a formării unei clasei politice civilizate, urbane, deşi recrutată din clase din ce în ce mai populare. Un exemplu este scoaterea în afara legii a duelului, un proces început prin veacul al XVII-lea în marile monarhii europene. Astfel, manierele au devenit indispensabile unui politician. Churchill, abordat de o doamnă care i-a spus, la o recepţie, furioasă, că dacă ar fi soţia lui i-ar turna otravă în cafea, i-a răspuns, calm: "Doamnă, dacă aţi fi soţia mea, aş servi cu plăcere cafeaua dumneavoastră". Singurul care şi-a asumat un ideal al grobianismului politic a fost socialismul modern, care a coborât limbajul denunţului la adâncimi nebănuite: "kulaci", "vipere burgheze" şi "duşmani ai poporului".

Nu susţin că tonul critic, chiar vehement pe alocuri, nu are, nicicum, loc într-o adunare parlamentară. Dar una e să ai un ton tăios şi alta e să vorbeşti precum la celebra cârciumă a satului. Degradarea limbajului parlamentar este un semn nu doar al proastei-creşteri, ci şi al lipsei de profesionalism politic şi de respect pentru instituţia Legislativului.